E bine trecut de ora două. În mod normal aș dormi la ora asta, nu ca acum câțiva ani când m-ai fi găsit de multe ori scriind. Iată că am revenit la vechiul obicei. Să scriu când alții dorm. Să scriu când alții mănâncă. Să scriu când alții râd. Să scriu când alții plâng. Să scriu.

N-am mai făcut-o de mult. Mă refer să iau o gură de aer, o bucată de tăcere și-o cană caldă de cafea, și să-mi las sufletul să picteze cuvinte. Acum e noaptea în care am privit în urmă. La fotografii vechi, întâmplări deja trecute și-un eu pe care cu greu îl mai identific în actualul sine.

M-am schimbat, și nu o spun ca pe un regret. Rău ar fi fost dacă nu aș fi făcut-o. Nu e un semn bun să stagnezi din nici un punct de vedere. Nu mai visez atât de mult, pentru că realitatea are niște pereți duri și reci, care te umbresc și pe tine. Din nou, nu e rău. Nu e rău să ai un echilibru care te ajută să-i ajuți și pe alții.

Am văzut mult prea multe și am auzit mai mult decât urechile mele ar fi crezut că vor auzi. Îmi place să spun că am trăit cât și pentru alții, nu neapărat doar prin experiențele mele, ci și prin cele ale celor din jurul meu. Și totuși încă am rămas cu o anume naivitate și inocență a sufletului pe care nu aș lepăda-o pentru nimic în lume! În pofida dorințelor mele, simt cum încet se sparge carcasa care le păstrează pe amândouă…

Mereu m-am gândit cum ar arăta articolul meu după ce mă voi întoarce în România. Iată că m-am întors, și iată că îl scriu. Însă nu e deloc așa cum mi-am imaginat! Nu m-am gândit că-mi voi așterne gândurile ascunse trecut de miezul nopții, neștiind exact finalitatea.

Cred că ceea ce vreau să spun este că fiecare dintre noi suntem mici supraviețuitori, persoane care sunt într-un continuu tranzit, luptându-se să ajungă în punctul în care știu că e apogeul. Cel puțin eu așa simt. Și asta văd în jurul meu.

Mai nou, mi s-a spus că articolele mele au început să aibă un iz de maturitate emoțională în ele. De o evoluție a inimii și a sufletului. Asta m-a bucurat. Însă m-a și pus pe gânduri, pentru că încă nu sunt pregătită să lepăd în totalitate tot ce e copilăresc. Vreau încă să mă mai pot bucura de acele zâmbete și planuri pe care numai un copil le-ar înțelege. Asta m-a definit mult timp și m-a fericit. Deci dacă mă iubești, nu o să lași niciodată să moară copilul din mine. Ai ști și-ai înțelege că e parte din ceea ce sunt, la fel cum și transformările prin care trec au grijă să ocolească această parte copilărească.

Sunt o supraviețuitoare a micilor lupte pe care viața ni le oferă, însă cred că le câștig tocmai prin… inima mea de copil și suflet de om bătrân!

Imagine prelută de pe: www.deviantart.com