Când acum câţiva ani mi-am făcut bagajele şi m-am mutat în Cluj, am ştiut că mă aşteaptă o provocare mare. Eram doar o fată mult prea matură pentru vârsta ei, cu vise aproape imposibil de realizat şi cu doar câteva numere de telefon a oamenilor din Cluj, în agenda ei de contacte. Şi totuşi, dorinţa mea cea mai mare era să reuşesc cumva să îmi las amprenta asupra acestui oraş care parcă mă înghiţea la început.

    Trei ani. De atât a fost nevoie ca să învăţ că nici un vis nu e prea mare. Trei ani şi multă muncă. Dacă la început nu ştiam de unde să încep, care ar fi primul pas pe care trebuie să-l fac, pe parcurs m-am trezit angrenată în atât de multe proiecte, încât abia de aveam timp să mănânc. Într-un scurt timp m-am trezit făcând ceea ce îmi place. Prima oară când mi-am auzit numele pe o scenă, ştiind că urma să intru eu, am îngheţat. Acela era numele meu, spus printre sute de oameni, într-un oraş în care, cu puţin timp înainte, nu ştiam nici măcar atâtea persoane cât să le pot număra pe degetele de la mâini. În această perioadă am cunoscut fel şi fel de oamenii. Aproape toţi şi-au lăsat amprenta asupra mea, asta pentru că de obicei pun la suflet aproape tot. Mi-am cunoscut cel mai bun prieten care mi-a demonstrat că atunci când sună telefonul la 4 dimineaţa, e în stare să se trezească, să se îmbrace şi să vină să mă ajute. Am cunoscut şi oameni în care am investit enorm, ca mai apoi să descopăr că a fost o investiţie cu tranzacţie doar dintr-o direcţie. Ba chiar pentru câteva clipe am crezut că m-am îndrăgostit, dar a fost ceva fulgerător: nu pot fi îndrăgostită de un om care nu crede în mine. Am lucrat 13-14 ore, uneori 15 ore din 24, dar nu îmi pare rău. În aceşti ani am înţeles şi mai clar de ce-mi place televiziunea. Dar cel mai important, în aceşti 3 ani, L-am descoperit pe Dumnezeu într-o altă manieră. M-a învăţat că la fiecare pas e alături de mine, mi-a demonstrat că mă iubeşte atât de mult încât nu pot descrie în cuvinte şi că e important să urmez viziunea Lui cu privire la viaţa mea. Cât despre dorinţa mea de a-mi lăsa amprenta asupra oraşului, consider că a fost îndeplinită. Spun aceasta pentru că mesajele pe care le-am primit de la persoanele de acolo, mi-au adus lacrimi în ochi.

   Iată că săptămâna trecută am făcut iar bagaje. De această dată destinaţia a fost Bucureşti. Acum stau cocoţată în vârful patului, scriu acest articol şi din când în când îmi ridic privirea şi mă uit pe geam. Ştiu şi simt că sunt în locul potrivit. Azi plouă în Bucureşti, dar o persoană dragă mi-a spus că înseamnă prosperitate în ziua mutării mele. Mi-a luat trei ani, în Cluj, ca să învăţ că nici un vis nu e prea mare. Acum stau ca un copil pregătit să-şi deschidă cadoul surpriză, ca să descopăr care e următorul lucru pe care-l voi învăţa aici, în Bucureşti.