„Trezeşte-te, trebuie să faci oamenii să zâmbească!” e mesajul pe care l-am citit când m-am trezit. Eram încă în pat, cu ochii mijiţi şi puţin supărată pentru că aseară am rămas iar cu vorba în gură. M-am uitat la expeditor, şi am zâmbit cu gura până la urechi. Era o cunoştinţă mai nouă, un om pe care l-am ignorat, recunosc, deşi nu e deloc de ignorat. „Să înţeleg că asta e noua mea profesie?” scriu repede înapoi şi dau send. După câteva minute, apare un mesaj nou: „Nu, nu e o profesie. E misiunea ta!”.
Uite cum de dimineaţă un om poate să te pună pe gânduri. Cum pot eu să vă fac să zâmbiţi? Grea misiune! M-am tot învârtit prin casă, am scris trei articole pe care apoi le-am şters, pentru că simţeam că nu e ceea ce trebuie să fie. Şi într-un final, am realizat! Dacă le-aş aminti de lucrurile simple?
Dacă le-aş aminti că deşi e toamnă, putem lăsa doar natura să moară, nu şi inima noastră? Că frigul de afară nu înseamnă că vom tremura singuri, ci că vom primi mai multe îmbrăţişări calde. Că fiecare eşec e doar o lecţie pentru viitorul succes. Că vorbele spuse la nervi nu pot fi luate înapoi, dar pot fi umbrite de un „iartă-mă” şi „mă voi strădui să fiu mai bun pentru tine”. Că timpul petrecut departe de ea/el, poate fi îndreptat printr-un „mi-a fost atât de dor de tine!”. Că lacrimile curse pe obraji se pot împleti cu zâmbetul de pe buze, şi atunci devii omul care plânge de fericire. Că persoana pe care o găseşti de fiecare dată cu braţele deschise, când te întorci, nu o face pentru că îi e uşor, ci pentru că ţine la tine.
Dacă le-aş spune de momentele în care au râs atât de mult, până când i-au durut fălcile şi se ţineau de burtă, le-aş aminti că au experimentat fericirea exact atunci când nu au căutat-o. Dacă le-aş aduce aminte de oamenii care îi iubesc, de acel zâmbet pe care nu-l pot uita, de ochii în care s-au adâncit prima oară, de căldura sufletească pe care au primit-o fără să o ceară, de data în care au auzit că „tu îmi eşti îndeajuns”, de primul ţinut de mână, dar în mod special, de acel moment în care au realizat că o persoană înseamnă mai mult pentru ei decât credeau…
Dacă le-aş aminti că persoanele care sunt acolo pentru noi, s-ar putea la un moment dat să lase doar un loc gol pentru că le-am lăsat prea mult să aştepte… Că florile şi felicitarea cu „te iubesc” date mult prea târziu devin flori mortuare şi felicitare de adio. Că mâna pregătită pentru a fi apucată, lăsată prea mult întinsă, devine doar un pumn închis. Că dacă nu calci pragul atunci când uşa e deschisă, ai să auzi zgomotul închiderii ei.
Dacă le-aş aminti aceste lucruri, poate că s-ar grăbi spre persoana pe care o iubesc şi nu ar lăsa să treacă încă o zi. Poate că şi-ar săruta copiii pe frunte şi soţia pe buze. Poate că ar îndrăzni să rişte, fiind conştienţi că nu pot pierde inima de care s-au îndrăgostit. Poate că ar cumpăra acel buchet de flori, şi l-ar duce în sfârşit la destinaţie. Poate că s-ar pune pe genunchi şi ar înălţa o rugăciune de mulţumire către Dumnezeu.
Dacă le-aş aminti că zâmbetul lor poate însenina ziua cuiva, poate că ar zâmbi mai des… Nu uita că e şi misiunea ta să faci oamenii să zâmbească!
8 Comments
Alex
nov. 11, 2013
Alex
nov. 11, 2013
Claudia
nov. 11, 2013
Alina
nov. 17, 2013
Alexandru
nov. 12, 2013
Alina
nov. 17, 2013
Alex
nov. 14, 2013
Alina
nov. 17, 2013