E ciudat. Cum tânjim să fim iubite de acele persoane care sunt indiferente la existenţa noastră. Cum tânjim după un strop de atenţie de la nişte banale persoane. Şi asta doar pentru că dorim să fim remarcate. Să fim iubite.
Cât de bine ne simţim când ne acordă atenţie un papă-lapte cu mers de ”gangster”, pantalonii traşi pe la jumatatea fundului şi şapca pusă şmechereşte pe o parte. Şi când deschide gura să zica un ” what’s up bro’?”, eşti a lui. Sau când un al doilea James Bond vine şi se joacă de-a frântul inimilor, repede ne topim în braţele lui cu miros de tutun. Asta să ne placă nouă femeilor? Escrocii? Să ne placă de cei care cred că inima este doar un organ vital trăirii omului? Să adorăm ca bărbatul să se joace cu sentimentele şi trăirile noastre?
Ciudat că atunci când apare un bărbat care chiar ţine cu adevărat la noi şi are curajul să recunoască, îl respingem imediat pe motivul că nu e pe gusturile noastre. Prea ne suflă în borş. Ne doreşte prea mult fericirea. Prea mult se sacrifică pentru noi.
Când nu putem avea ceva, încercăm să obţinem. Când am obţinut, nu mai vrem. Când nu mai vrem, ne plângem că nu există nimeni potrivit pentru noi pe lumea asta.
Până la urmă ce vrem noi femeile? Să fim iubite sau să avem impresia că suntem iubite? Să fim fericite sau să trăim veşnic cu vaga impresie că am fi? Să zâmbim sau să plângem din toată nimica?
Daca noi nu ne înţelegem, cum ne-ar înţelege ei, săracii bărbaţi?
12 Comments
Emy
nov. 12, 2009
ruxandrada
nov. 13, 2009
adrian barbat
nov. 13, 2009
victory21
nov. 13, 2009
vasi
nov. 13, 2009
ionut andrisan
nov. 13, 2009
conea
nov. 13, 2009
realistic
nov. 15, 2009
somerio
nov. 19, 2009
marcel
dec. 15, 2009
Alex
oct. 19, 2010
capshunik
oct. 20, 2010