Cel mai greu extemporal pe care poţi să i-l dai cuiva e să pui întrebarea „Tu cine eşti cu adevărat?”. Atunci ai să vezi cum unul îşi mănâncă creionul, crezând că dacă-l ronţăie, pe parcurs va primi şi răspunsul. Altul bate cu degetele în masă ca să pară ocupat. Din colţul opus, cineva se uită către ceas numărând secundele şi având impresia că timpul s-a oprit în loc. În tăcerea morbidă mai auzi câte un înghiţit în sec, atât de puternic, încât ai impresia că a avut loc o explozie. Emoţionat, un tip durduliu îşi scoate batisat din buzunar şi-şi şterge picurile de transpiraţie care curg pe toată faţa. O dududie puţin cam machiată mestecă gumă şi din când în când mai face câte un balon care pocneşte făcându-i pe toţi să tresară. Pentru o clipă au crezut că este ciocanul unui judecător care i-a condamnat. Un pistruiat citeşte întrebarea încă o dată şi încă o dată. „Tu cine eşti?” i se mişcă buzele punând accentul ba pe un cuvânt, ba pe altul, crezând că întrebarea are mai multe înţelesuri. Poate că are. Matematicianul îşi scoate calculatorul şi calculează de zori crezând că rezultatul poate ieşi din vreo teoremă pe care a învăţat-o el la şcoală. Timid, cel din prima bancă înceapă să mânjească hârtia. Mâna îi tremură pentru că i s-a spus la începutul testului că odată scrise cuvintele, pot fi şterse foarte greu. Cel de lângă tresare, ia pixul în mână şi încearcă să tragă cu ochiul de la celălalt. Doar, doar de ar vedea câteva cuvinte. Doar, doar… de-ar putea copia măcar ceva. Brusc, în clasă se aude un râset isteric. Doi vlăjgani din spate cred că totul e o glumă, iau hârtia pe care ar trebui să scrie răspunsul, o fac cocoloş şi-l aruncă în capul unui coleg din faţă. Cel lovit se întoarce, vede cât de mari sunt agresorii, aşa că le zâmbeşte împăciuitor şi le face cu ochiul. Din nou chicote. De această dată, cel de pe la mijlocul rândului a adormit cu capul pe bancă şi din gură i se scurge saliva care cade pe foaie. Acum, în loc de răspuns, are doar o pată mare. O fată dintr-un colţ plânge. A învăţat atât de mult… a renunţat la timpul împreună cu familia, nu şi-a văzut prietenii şi a stat în casă, doar ca să înveţe. Şi acum… acum cum se putea să nu ştie răspunsul? De ce nu-l ştie? Pe parcurs a înţeles ea greşit? O singură întrebare. Una. Doar atât. Atât conţine testul parcă imposibil de dat. Un individ se uită suspect în stânga şi în dreapta şi scoate de sub bancă nişte fiţuici. Le răsfoieşte agitat şi caută răspunsul. Începe să copie de pe fiecare pagină câte puţin: pe una are viaţa lui X, apoi cea a lui Y, iar de la Z copie mai mult pentru că i se pare că parcă, parcă s-ar potrivi. Amarnicul! Nu ştie că şi X, şi Y, şi Z au răspuns la rândul lor la aceeaşi întrebare şi fiecare a primit nota lui? 

    Cu groază, elevii privesc spre ceas şi văd că mai au câteva minute, după care clopoţelul sună. Agitaţi, câţiva încep să mâzgâlească nişte cuvinte, doar aşa, ca să fie. Şi ce dacă nu le vor putea şterge şi se vor imprima pe foaie? Măcar ceva să fie scris. Poate că aşa vor lua o notă de trecere. Doar nu vor da foaia goală! „Pssst, psss”  se aude în încăpere. „Fato, tu cine zici că sunt?” şopteşte o domniţă către alta. Cea întrebată îi îndrugă acolo câteva cuvinte, pe care prima le scrie victorioasă. Ha! A înşelat profesorul, viaţa. Sau cel puţin aşa crede ea. „Şi ştiaaam.. Ştiam! Ştiam răspunsul, numai că m-am luat cu altele şi am uitat. Cum am putut să uit? Îl ştiam atât de bine!” spune un elev supărat şi disperat, neînţelegând când a început să uite rezolvarea la întrebare. Numai vreo doi-trei au scris deja câteva pagini bune, atrăgând privirea plină de răutate a celor din jur. „Deştepţii! Au impresia că le ştiu pe toate. Cine ştie ce aberaţii scriu ei acolo” comentează un invidios de pe margine. „Întrebarea asta e o prostie! De ce ar trebui noi să ştim răspunsul?”.

  Agitaţie mare. Mai sunt doar două minute. Brusc, realizezi că şi tu faci parte din aceeaşi clasă, că ai acelaşi test şi că trebuie să răspunzi la întrebarea cea grea: „Tu cine eşti cu adevărat?”. Pe tine nu te încălzeşte cu nimic că ceilalţi nu au scris. Privirea plină de admiraţie a celui din colţ nu face decât să-ţi mângâie puţin orgoliul, ca mai apoi să se întoarcă şi să te înghită. Dispreţul celui care  te măsoară din cap până în picioare nu te încălzeşte. Poate doar te face să te simţi pentru o clipă mic. Foarte mic. Şi ce dacă? Uneori în viaţă e nevoie să ne simţim mici ca să putem creşte mari. Da, trebuie să acceptăm faptul că atunci când ne simţim mici, luptăm ca să redevenim mari. Aşa că apreciază dispreţul celorlalţi dacă e nevoie. Nu te încălzesc nici laurii sau ridicarea în slăvi, şi nici ocarele aduse. De ce te-ar încălzi? Cum să te atingă aşa ceva, când tu, în alergarea ta te-ai cam pierdut? Ai luat câte puţin de acolo, încă un pic de dincolo şi spui că te-ai format ca şi persoană. Numai că nu ai fost conştient că atunci când ai adăugat puţin la tine, a trebuit să şi scoţi tot atâta ca să încapă. Şi… se pare că sub influenţa momentului nu ai scos tocmai ce trebuia. Nu. Asta pentru că acum nu te mai recunoşti. Şi pentru că nu te mai recunoşti, nu prea ştii ce să răspunzi. Te uiţi la foaia din faţa ta şi vezi că pe ea nu sunt decât câteva puncte de suspensie şi două semne de întrebare. Ce răspunzi?

Imagini preluate de pe: www.deviantart.com