Iată o nouă zi, o nouă zi în care vei sta pe canapea, cu hârtii şi mâncare în jurul tău şi cu telecomanda în mână. Dacă priveşti din ansamblu, unii ar putea crede că ai murit. Te mai salvează acea apăsare de buton pe care o mai faci din când în când sau momentul când te ridic să mergi la baie. Sună clişeic, nu-i aşa? Dar numai tu ştii cât de patetic te simţi când se întâmplă acest scenariu.

Îţi spui din nou şi din nou că e pentru ultima oară. Că e ultima dată când îţi vei mai plânge de milă. Că nu vei mai lăsa lucrurile să te afecteze aşa. Că data viitoare doar vei zâmbi în faţă problemei sau persoanei şi vei merge mai departe. Dar nu se întâmplă aşa. Tot vii acasă, tot te izolezi şi o perioadă stai singur şi-ţi lingi rănile. Şi nu spun că e greşit. Spun doar că trebuie să o faci în mod moderat. Conştient. Şi nu în mod repetat.

Da. Viaţa e ironică. Oamenii sunt ironici. Dragostea e ironică. Ai unele momente în care-ţi pare că totul îţi râde în faţă. Numai că…te-ai gândit că poate şi tu eşti problema? Te-ai gândit măcar o clipă că s-ar putea ca şi tu să porţi o parte din vină şi responsabilitate? Că s-a ajuns unde s-a ajuns şi din cauză că poate nu ai fost ceea ce trebuie să fii. Nouă oamenilor ne place să dăm vina pe alţii. Ne place să ne eschivăm. Suntem ca nişte copii de 3-4 ani, care arată cu degetul înspre celălalt şi strigă: „Nu eu mami, nu eu. El”. Şi gata. Cu asta crede că a scăpat. Oare nu ai o vârstă, nu ai atins o perioadă a maturităţii? De ce încă arăţi cu degetul înspre viaţă, înspre alţi oameni, înspre situaţii şi strigi: „Nu eu sunt de vină. Nu eu. Viaţa. Oamenii. Situaţiile. Ei m-au determinat să fac asta. Ei m-au adus în stadiul acesta”. Da? Nu te-ai săturat ca de fiecare dată când ţi se reproşează ceva, să deschizi gura şi să spui : „Da, dar sunt aşa pentru că…Din cauză că…”? Să-ţi spun ceva. Ceea ce eşti acum, ceea ce ai devenit, e rezulatul alegerilor pe care le-ai făcut. E rezultatul deciziilor pe care le-ai luat. Şi nu poţi da vina pe nimeni pentru asta. Nici măcar pe Dumnezeu.

Şi eu obişnuiam să-mi plâng de milă. Obişnuiam să am o scuză pentru fiecare lucru. „Sunt aşa de încăpăţânată pentru că am moştenit asta. Nu pot să iubesc pentru că am mai iubit şi am fost rănită. Nu mai am încredere în nimeni pentru că unele persoane mi-au spulberat-o. M-au dezamăgit. Oh, sărăcuţa de mine”. Sună aşa de patetic pe cât e, nu? Dacă acum te afli în această situaţie, ţine minte că tu eşti problema. Şi nu o spun aceasta din răutate, ci pentru că problemele mele au început să se rezolve când m-am uitat în oglindă şi mi-am spus „TU eşti problema”. Nu, asta nu înseamnă că suntem vinovaţi pentru toate lucrurile nefericite din viaţa noastră. Asta nu înseamnă că ai fost maltratat pentru că ai meritat, că ai fost violată pentru că ai meritat sau că X a murit din cauza ta. Nu, nu. Nu înţelege greşit. Ceea ce vreau să realizezi, este faptul că uneori trebuie să-ţi asumi responsabilitatea. Uneori trebuie să treci de stadiul de 3-4 ani în care te-ai blocat. Şi mai ţine minte ceva: poate că eşti tu problema dar…tot TU eşti şi soluţia. Aşa că…hai, în picioare şi capul sus!

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com