Tu nici acum încă nu ai înțeles că dacă privim în direcții diferite, nu putem să vedem același lucru. Încă nu ai înțeles că dacă eu mă uit la capac, iar tu la bază, nici eu și nici tu nu putem vedea o sticlă. Dacă privim pe frânturi, și mai ales diferite, nu vedem întregul.

Tu n-ai înțeles că pentru mine o carte nu e doar atât. E o lume întregă, o poveste, o înșiruire de vieți, cuvinte care curg, emoții pe care le trăiesc. N-ai înțeles asta și-ai privit cartea fix ca pe o… carte.

N-ai înțeles că eu atunci când promit ceva, duc la bun sfârșit. Că nu plec. Că lupt până la capăt.

Nu mi-ai înțeles lumea. Cuvintele. Scrierile. Pe mine… A fost greu să mă înțelegi. Nu te acuz, câteodată nici eu nu mă înțeleg.

Însă, în cele din urmă, tu nu ai înțeles că atunci când ți-am spus cu lacrimi în ochi să te gândești care sunt prioritățile tale, că era ultima rugăminte pe care ți-am făcut-o…

Tu nu ai înțeles că eu nu voi cerși timpul tău. Nu din orgoliu, ci pentru că nu trebuie să ceri timpul cuiva care te iubește. Acesta vine în mod automat împreună cu acel ”te iubesc”.

Nu există nu am timp. Timp avem. Însă fiecare îl împărțim cum credem de cuviință. Eu una am obosit să realizezi asta.

N-ai înțeles. Și nici acum nu cred că vei înțelege.

Nu e nimic. Măcar unul din noi a înțeles că a sosit momentul să închid ușa.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com