Ultima zi din proiect. Cumva simt dorinţa de a-l prelungi măcar pentru încă atâtea zile, pentru că simt că în această perioadă ne-am apropiat mai mult ca niciodată. Nu cred că am să fac acest lucru, sau… am să mă gândesc până mâine. În orice caz, sunt mai mult decât surprinsă. Nu mă aşteptam nici pe departe să fie atât de bine primit acest proiect, pentru că m-am gândit că nu v-ar interesa să intraţi cu mine în această „cursă” de a scrie despre ziua noastră. Din fericire aţi fost mai mult decât receptivi şi cred că aţi descoperit şi voi cât de eliberat te simţi după ce îţi descrii întreg parcursul realizat în ziua respectivă.

      Telefonul sună de zori, de aceea am ales să mă trezesc. Mă suna o amică în legătura cu evenimentul de Business la care voi merge în Oradea. Stabilim detaliile, facem înscrierile şi ne gândim unde să ne cazăm, apoi închide. Privesc în jur, realizez că e deja ora 09:30 şi că m-am trezit cam târziu. Iau laptopul cu mine în pat şi-mi verific mailurile: muuuulte. Mă apuc să le citesc şi la cele urgente răspund, apoi îmi verific agenda pe ziua de astăzi. Observ că azi e o zi destul de relaxantă, aşa că mai zăbovesc puţin în pat. După puţin timp aleg să mă ridic şi să iau micul dejun împreună cu cele două colege ale mele. Din vorbă în vorbă, hotărâm că ar fi timpul să plecăm spre sală. Azi am ales să înot, deşi aveam febră musculară. Am făcut peste zece ture de bazin, şi de fiecare dată mi-am repetat că „dacă doare, înseamnă că e rezultat”. La rezultat, mă refer că mi se vindecă biata mea coloană. Pe drumul spre casă mai primesc două telefoane: invitaţii la evenimente. Ciudat, de când mi-am dat demisia am impresia că sunt mai invitată decât înainte, deşi m-am gândit că va fi opusul.

   Azi mi se mai reaminteşte încă o dată că mi-am dat demisia şi ce am de gând să fac. Cred că dacă mai aud mult această întrebare, am să le spun ce nu fac. Pe la mijlocul zilei am avut de „înfruntat” nişte comercianţi de toată ruşinea. De mai mult de o săptămână am dat o comandă online şi eu nu am fost primit încă produsul respectiv. Sun respectuos la firmă, le reamintesc de comandă şi o doamnă se oferă să-mi dea numărul de telefon al curierului ca să văd de ce nu mi-a fost livrat produsul. Îi explic că e de datoria ei să dea acel telefon pentru că eu nu mă ocup cu urmărirea curierilor. Câteva minute mai târziu revine cu un telefon şi îmi spune că în maxim 2 zile îmi voi primi produsul. Îi mulţumesc, că altceva nu am ce face, şi-mi văd de treabă. După o oră primesc un telefon: „Doamna Alina, în 2 minute suntem la dumneavoastră să vă dăm coletul”. „Omule, eu nu sunt acasă. Hai că ajung în 20 de minute”. Acceptă că nu are ce face, apoi când ajung, îi explic frumos teoria chibritului: în primul rând se cere scuze pentru atâta întârziere, apoi se anunţă cu cel puţin o oră înainte că urmează să îţi fie livrat coletul şi mai apoi se cere o altă atitudine. Bineînţeles, bacşişul şi-l ia de la bun început, calculându-şi singur adaosul, dar nu m-am mai obosit să-i explic ce înseamnă bunul simţ. Curierul pleacă, deschid coletul, produsul defect. Trăim în România şi tare frumos e!

      Acum e seară şi vă scriu vouă. Din păcate, simt că sunt puţin tristă pentru că e ultima zi în care povestim ca doi prieteni: eu aici, voi, cititorii, acolo. Dar mâine facem o analiză a celor şapte zile, bine? Ne vom lua cu toţii tot ce am scris, şi ne vom gândi ce ar trebui eliminat din viaţa noastră şi ce ar trebui să îmbunătăţim. Unde pierdem prea mult timp şi unde acordăm prea puţin timp.   Până atunci, bucuraţi-vă de seara care a mai rămas:)