Cred că unul din cele mai bune lucruri pe care le poate face un om este să nu lase răni adânci în urma lui. Orice altceva se recuperă ușor, însă cicatricile de pe inimă se vindecă greu sau poate că niciodată. Am ajuns zilele din urmă în care dragostea firească nu mai e normală și egoismul pur primează. Trăind într-o lume deja cu josul în sus, cam așa sunt și acțiunile noastre.

Ești un om bun dacă respecți toți oamenii din jurul tău, indiferent de poziția socială, de banii pe care-i are sau de beneficiile pe care le ai de pe urma lui. Atunci când ești amabil cu un om de la care nu ai ce obține, din contră, atunci e adevăratul tău respect.

Ești un om bun dacă oferi protecție și sprijin. Dacă vin la tine oamenii să-și spună necazul, știind că vor găsi empatie și compasiune la tine. Înțelegere. Dragoste. Protecție. Discreție. Însă dacă oamenii din jur tremură ca să-ți spună ceva, oare ce să însemne asta?

Ești un om bun dacă îți trăiești viața necălcând pe alții în picioare. Ce înseamna să calci în picioare? Să nu te gândești la sentimentele lor, să jignești, să îți urmărești propriile interese și atât, să fii mereu pe primul loc, să ai pretenția să facă pentru tine ceva ce tu nu ai face niciodată pentru ei.

Ești un om bun dacă nu îți fluturi credința, ci o mărturisești prin trăire. Se spune că credința cea mai mare e trăită atunci când nu e nevoie de tare multe cuvinte pentru a o spune, ci se vede din fiecare gest și fiecare vorbă.

Ești un om bun când îți pasă de tot ceilalți și te doare suferința lor. Când nu te grăbești să îi judeci și să îi acuzi, să îi ameninți și să îi elimini.

Păcat că mai sunt atât de puțini oameni buni în astă lume. Păcat că ne lovim de monștri deghizați în oameni, îngerii fiind parcă tot mai rari. Însă ce e cel mai păcat e că răutatea se extinde și e tare contagioasă! Dacă nu sunt și nu ești atent, se poate prinde și de mine sau de tine…