Dacă un om îţi spune să n-ai aşteptări de la el, să fugi. Fugi cât te ţin picioarele. Pentru că acel om deja de la început e pregătit să dezamăgească sub protecţia acelui „ţi-am spus să…”.  Dacă un om nu vrea să definească ce sunteţi, du-te. Până şi străinii îşi primesc definiţia de „necunoscuţi”.

” Ţi-am spus să nu ai aşteptări de la mine. De ce doar eşti surprinsă acum? Nu eu sunt de vină, ci tu pentru că ai aceste aşteptări mari. Nu eu te-am pus să le ai. E vina mea că te aştepţi la mult suflet de la oameni? Nu. E a ta. Tu eşti cea naivă.

Nu ţi-am promis niciodată nimic. Nu ai ce să-mi reproşezi, pentru că eu nu ţi-am promis nimic. Nici că fac, nici că nu fac. Ba chiar am ţinut mereu să-ţi amintesc că eu nu promit. Şi n-am promis, vezi? Acum, dacă tu ţi-ai închipuit că acel „da” al meu a fost o promisiune, este din nou problema ta. Eu n-am promis.

N-am definit niciodată ce suntem. Ţi-am spus doar că eu nu definesc. De ce ai nevoie de un nume a ce suntem noi? Nu e suficient că suntem? Aaa, faptul că e mai comod pentru mine nedefiniţia asta a noastră, e doar o „pagubă” colaterală. ”

Omul care nu vrea să dea, nu vrea să ia, nu vrea să promită, nu vrea să spună, nu vrea să definească, nu vrea să se complice, e omul care e mereu pe picior de plecare şi îşi lasă portiţa deschisă, să o poată zbughi mai repede, fără să fie acuzat că o face. Doar… nu a spus niciodată că a venit să stea, nu?

Un om care nu-şi dă jos papucii când intră în inima ta, e un om care e pregătit deja să plece. El n-a venit să stea. A venit doar să viziteze. Să vadă cum e în vecini.  

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com