Mi-e teamă de golul ăsta al tău pe care-l simţi şi pe care l-ai acoperit cu o foiţă subţire de ceea ce-ţi pare a fi iubire. Pentru că nu poate fi vorba de iubire când în ochii în care priveşti nu te regăseşti pe tine. Poate că acum îţi pare suficient acest sentiment superficial pe care îl simţi, dar în timp o să vrei mai mult, pentru că golul ăla al tău o să mănânce din tine. Puţin câte puţin.

Când renegi ce simţi, şi trimiţi sentimentele la plimbare, sunt două variante. Ori te vei transforma într-un om înrăit, pentru că încerci să înlocuieşti dorul cu… orice altceva. Chiar şi cu ura, cu nervii, cu nemulţumirea… Sau vei fi trist. Şi pe zi ce trece, în loc să-ţi treacă tristeţea, vei fi şi mai trist. Până când o să te numeşti TRIST.

Nu mi-ar fi atât de frică de golul tău, dacă nu aş mai fi întâlnit oameni cu acest gen de goliciune interioară. Privirea lor m-a înfiorat, pentru că aveau privirea unora care au renunţat la luptă de mult, şi s-au resemnat cu ceea ce au putut. Oameni măcinaţi în interior, cu regrete mai mari decât inima lor… De asta poate că şi inima le-a fost scufundată în păreri de rău.

Îţi scriu nu pentru că vreau, ci pentru că azi m-am ciocnit de un asemenea om. Avea riduri adânci pe frunte şi colţurile gurii îi erau lăsate în jos. Mirosea a băutură amestecată cu sudoare. „Sunteţi bine, domnule?” a fost întrebarea pe care i-am pus-o şi care i-a făcut ochii să crească. Se uita la mine de parcă a uitat să vorbească… Sau poate că de atâta timp nu a mai vorbit nimeni cu el, încât nu ştia să mai descifreze sunetele. După ce-a trecut momentul de confuzie, s-a uitat în gol, undeva într-un punct fix… „Nu sunt nicicum.”

Şi avea dreptate. Nu avea cum să fie. Un om gol e cel mult nicicum.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com