Îi mai ştii pe prietenii ăia ai noştri, cu maşinuţa aia mică? S-au terminat şi ei. Aşa au decis într-o dimineaţă, că nu mai sunt buni unul pentru celălalt. Ba ea e prea ţâfnoasă, ba el prea dezordonat. El s-a scăpat şi i-a zis că şi aşa are nasul un pic cam mare, iar ea i-a spus înciudată înapoi că e un „chelios”.
Au uitat şi de promisiuni, şi de visele pe care le aveau împreună, şi de momentele în care au plâns unul în braţele celuilalt, şi de tot ce e omenesc. Tot ce îşi aminteau acum e că voiau să nu se mai vadă în faţa ochilor. Deloc. Cât mai repede.
Au dat cu banu’ care să rămână în casa pe care au construit-o împreună, au împărţit cele câteva lucruşoare pe care le aveau şi-au ţinut morţiş să-şi mai spună printre uşi câte-un „abia aştept să scap de faţa ta” şi „nu ştiu cum am putut să te suport până acum”.
Băi, şi-ţi aduci aminte cum ne uitam noi la ei? Cu câtă invidie de aia bună? Că erau un cuplu frumos, nu poţi spune că nu. Căsătoriţi nu de mult timp, el cu un job bunişor, iar ea se dădea peste cap cum să-i facă lui lumea mai frumoasă. Şi acum îmi amintesc cum se porecleau drăgăstos „iubirea mea”, „soarele meu”, „puişor”. Şi-acum se poreclesc, ce-i drept. I-am auzit strigându-se „cancerul meu”, „porcule” şi „maimuţoi cu ochi strâmbi”.
Unde s-a dus dragostea aia a lor, mă? Toate privirile alea pe care şi le aruncau de „mi-e poftă de tine” şi acel „până la moare?”.
M-am întâlnit cu el în faţa unei cafenele. Arăta groaznic, cu cearcăne şi părul în toate părţile. Mi-a zis rânjind că-i este bine aşa, şi că nu are nevoie de „aia care mi-a mâncat zilele”. Nu ştiu cât de bine îi era, dar am vrut să-i zic că arată ca un om călcat de tir. Dar mi-am muşcat buzele. Ce, e treaba mea să-i amintesc omului că e într-un stadiu mizerabil?
Şi pe ea am văzut-o. Venise în vizită la o cunoştinţă comună. S-a vopsit şi şi-a mai tuns părul. Acum poartă numai tocuri, spune că face parte din noua ei personalitate. Mai să n-o recunosc! N-arată nici ea mai bine, să ştii. Tot are o faţă de om bântuit.
Însă amândoi susţin că le e mai bine aşa. Că-s fericiţi. Că e ceea ce vor.
Unde s-o fi dus dragostea aia a lor?
În momentele de neatenţie în care el uita cât de minunată e ea? În clipele în care ea îl pisa la cap să o asculte mai mult? În lanţurile alea pe care amândoi şi le-au legat reciproc, ca nu cumva unul din ei să scape?
Şi-au promis că se vor iubi pentru o viaţă întreagă, însă au început încetul cu încetul să-şi cronometreze iubirea. Atunci, ascultă-mă bine pe mine, atunci a început dragostea lor să se ducă. Nu poţi, pricepi tu că nu poţi să-i pui dragostei ceas?
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
4 Comments
Maresi Mihai
aug. 11, 2015
Alina
aug. 12, 2015
Acelasi EU
aug. 12, 2015
Alina
aug. 12, 2015