“Nimic nu mă supără mai mult decât atunci când oameni se necăjesc unii pe alţii şi mai ales când tinerii, plini de viaţă, în loc să fie cu sufletul deschis la toate bucuriile, îşi amărăsc zilele unii altora cu strâmbături şi îşi dau seama prea târziu că timpul risipit nu se mai întoarce.”
—
Goethe, Suferinţele tânărului Werther
Cred că unii oameni au înţeles greşit toată treaba asta cu viaţa. O avem ca să o trăim pe a noastră, nu pe a celorlalţi. Şi cu cât mai mult ne băgăm nasul în treburile altora, nu o să avem timp să îl băgăm în ale noastre.
Când am început să ne simţim îndreptăţiţi să-i ordonăm altuia cum şi ce să gândească? Când am început să ne comportăm de parcă cei din jur ne aparţin, şi au datoria să se justifice pentru orice vorbă spusă şi acţiune făcută, când acestea nu afectează pe nimeni?
Dar de când, şi cu ce drept, am început să răstălmăcim vorbele şi faptele celui de lângă noi, astfel încât să găsim neapărat ceva greşit? De când, oameni buni, mergem în mână cu cuţite, ca să tăiem ceea ce nouă ni se pare de tăiat?
Şi oare cine ne-a spus nouă că suntem sfinţi într-o mare de păcătoşi? Cine ne-a dat de înţeles că noi nu facem greşeli, la rândul nostru, astfel încât ori de câte ori descoperim o greşeală la cineva, ridicăm triumfători steagul de biruinţă strigând: „v-am spus eu!”?
Cândva mi-a păsat. Cândva plângeam. Cândva nu dormeam noaptea. Credeam că vorbele voastre sunt din cauză că vă pasă. Că îmi vreţi binele. Până când am înţeles că răutatea gratuită, criticile distrugătoare şi remărcile acide sunt făcute dintr-un alt motiv. Din frustrare, plictiseală, răutate, invidie. Puţine, dar tare puţine sunt făcute dintr-o inimă bună. Şi cu blândeţe.
Sper să înţelegem că nimeni nu deţine pe nimeni. Nimeni nu ar trebui să controleze pe nimeni.
Până atunci, dragi oameni, am învăţat să păstrez distanţa de cuţitele voastre mai ascuţite decât bisturiu chirurgului care operează să scoată răul. Păcat… voi vreţi contrariu.
Oameni, oameni, fratii mei,
Disperatii, fericitii,
V-ati spalat de superstitii,
De demoni si dumnezei.
Însa-i nu-i destul folos
Daca peste tot ce este
V-ati spalat si de poveste,
L-ati pierdut pe Fat-Frumos.
Vin la voi acum plângând,
Gura-mi sângera ca rana,
Unde este Consânzeana,
În ce bolti, pe ce pamânt?
Ma ridic plângând de jos,
Ca la un pierdut examen,
Unde va e basmul, oameni.
Ce-ati facut cu Fat-Frumos?
Dar, hai, să minţim fără nici o ruşine,
Dar, hai, să minţim în direct şi-n răspăr,
Că poate prin rău vom ajunge la bine,
Minciuna supremă va fï adevăr. (Adrian Păunescu)
Fotografie realizată de Marooni
2 Comments
Marin
mart. 21, 2015
Tentatii invaluite cu aroma de cafea
mart. 21, 2015