Sunt unul din sufletele care au fost condamnate, sau poate binecuvântate, să creadă în iubirea adevărată. Am o inimă pe care nu o pot minţi şi nici amăgi cu simţăminte de momeală.

Nu am visat niciodată la poveştile cu prinţii care vin călare pe un cal alb. Le-am considerat poveşti de adormit copiii şi de înfrumuseţat viaţa. În schimb, am crezut într-o altfel de poveste, creată inconştient de inima mea. Am crezut în povestea în care atunci când mă uit în ochii lui găsesc siguranţă, pace, linişte. Găsesc acasă.

Am crezut în povestea în care el ar fi apărut nu ca să mă salveze, ci ca să salvăm. Oameni, sentimente, emoţii. Mână în mână, pregătiţi să înfruntăm orice altceva.

Când l-am găsit, m-am aruncat spre el fără să mă gândesc nici măcar o clipă dacă o să mă prindă. Cât am fost în aer, am fost fericită. Dar a sosit momentul să şi aterizez. Şi… s-a dat la o parte. Nu m-a prins, nu mi-a ameliorat căderea şi nici nu m-a atenţionat. Pur şi simplu m-am trezit cu faţa la pământ, zdrobindu-mă de o suprafaţă rece şi dură. Singură. Cu cicatrici. La început nu prea simţi durerea groaznică, abia mai târziu te doboară.

Acum stau şi-mi culeg bucăţile pe care nu am crezut că le am: nesiguranţă, teamă, confuzie. Îmi tot promit de pe o zi pe alta că în dimineaţa următoare când o să mă trezesc, o să fie totul ca înainte. Privesc cu ochii îngroziţi ce am devenit şi mă feresc să spun cuvântul care-mi tremură pe buze.

Totuşi, oricât de obosită mă simt, ştiu că în viaţă există mereu o supapă care asigură echilibrul. Chiar şi aşa, cu inima asta a mea noduroasă, încurcată şi sucită. Cred într-un echilibru care face ca lucrurile să fie în regulă în Univers. În mine. În tine.

Se spune că dacă unul se duce mai în larg şi nu ştie să se mai întoarcă, celălalt este dator să îl recupereze, pentru că în dragostea adevărată nu abandonezi. Dar ce ne facem când amândoi am plecat în larg, dar în direcţii opuse?

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com