M-am trezit dimineață. Am deschis ochii și… am dat nas în nas cu băiețelul meu. ”Gata nani” îmi spune zâmbind senin. ”Gata să fie, șeful!”. De când ai copii începi să realizeză că programul nu prea ți-l mai faci tu, ci invers. Iar dacă înainte nu îți plăcea să ți se dea ordine, să ai un șef, să dai socoteală, ei bine… după ce devii mamă îți dai seama că ai dat peste cel mai mare mic șef din toate timpurile.

Am renunțat de mult la ritualul meu de dimineață: să îmi beau cafeaua liniștită, în timp ce citesc câteva rânduri de pe internet sau dintr-o carte. Și să mai ridic privirea uneori, contemplând aburii de cafea. Nuuu. Acum s-au schimbat lucrurile. Beau de cele mai multe ori o cafea în câteva guri, iar dacă am norocul să fie și călduță, e o dimineață bună.

Ne pregătim de micul dejun. ”Vreau iaurt” îmi spune. Mă supun. Scot iaurtul, pun linguriță în el, pregătesc totul ca pentru un prinț. ”Hai să papi, iubitule.”. ”Nu, nu urt. Fașe senviș.” Îmi înghit nervii în sec, pun iaurtul deoparte și mă apuc de făcut sandwich. I-l tai și cubulețe, ca să-i fie mai ușor! Îi pun frumos farfuria în față, mă învârt de două ori prin casă și când mă întorc… a cules frumos carnea de pe sandwich și a lăsat pâinea și cașcavalul. Buon! În următoarele minute aflu că parcă ar mânca și lapte cu cereale, dar după ce le vede nu le mai vrea, parcă ar vrea și o banană, dar când e desfăcută îi dispare apetitul. Parcă…

Te uiți la ceas și vezi că abia e 11 iar tu ai nervii în pioneză, sau cum se spune. Îndrăznești să comentezi ceva printre dinți și deja te simți o mamă denaturată și rea. Mai urmează câteva crize de țipat pentru că vrea el să pună paiul în pahar, să apese butonul de la cuptorul cu microunde și… să pună hainele în mașina de spălat. Da, e perioada tantrumului. Are 2 ani. Vârsta aceea la care umbli pe vârfuri și stai cu inima cât un purice ca nu cumva o cută strâmbă de la pernă să-i deranjeze personalitatea în formare.

Cei care nu au, nu înțeleg. Cum să înțeleagă când văd o mână de om care plânge cu lacrimi de crocodil că nu îi stă șoseta cum trebuie pe picior? Până te prinzi tu de ce plânge, e deja baltă în jurul lui. Dar nu, cei care nu au cred că ai tu o problemă. Că nu știi să te impui. Că nu îl disciplinezi cât trebuie. Că îi permiți să facă așa, deși habar nu au că deja te-au luat toate transpirațiile de la toate metodele pe care ai încercat să le folosești pe el.

Să te ferească Dumnezeu să ai un copil de 2 ani cu personalitate puternică, că atunci aia e școala răbdării, nenică!

Mă uit spre ceas. E abia 14. Poate că îi este somn. ”Hai la nani” îndrăznesc să sper. Atât mi-a trebuit să-i spun. Scandal mare. ”Nu noatea afală”. Am făcut eu greșeala să îi spun că dacă e noaptea facem nani. Na, iată cum cuvintele se întorc împotriva mea.

Ar mai fi multe de spus, dar e deja 20:00 și mă rog bunului Dumnezeu să vadă că e noaptea afară și că acum chiar trebuie să facă nani. Viața la 2 ani? O peripeție!