Ne place să fim apreciaţi, să ştim că cineva ne priveşte cu admiraţie, că suntem respectaţi şi că avem un cuvânt de spus. Suntem oameni şi e normal să vrem să fim diferiţi, să ne deosebim cu ceva faţă de „restul”. Doar că… modul în care acţionăm ca  să se întâmple acea deosebire, contează foarte mult. În ultimul timp, din păcate, călcăm în picioare pentru că avem impresia că asta ne va face să arătăm mai înalţi. Crezi că grămada de oameni de sub tine te urcă spre cer?

      De câte ori am spus o poveste sau am acţionat într-un mod în care a pus persoana cealaltă într-o lumină proastă? Dacă nu suntem noi în lumina reflectoarelor, să nu fie nici celălalt! Din ce în ce mai des mergem pe principiul greşit de „dacă nu am eu, atunci să distrug tot la cine are”. Ne hrănim orgoliul şi mândria cu insuccesul altora, alimentăm invidia nesănătoasă şi creştem raportul de răutate per persoană. Da, asta cu siguranţă ne face să ne simţim mai bine. Atunci când facem pe cineva să se simtă inconfortabil, când îl facem de râs sau îl punem la pământ, ne simţim importanţi, simţim că avem putere de decizie. Am încetat să mai trăim după acele principii sănătoase în care munca, etica şi moralitatea erau principii primordiale. Am creat din lumea în care trăim, un teren de joc, în care cel care nu respectă regulile şi joacă cel mai murdar, câştigă. Sau cel puţin aşa avem impresia, că el câştigă. Urmărim cu deosebit interes rezultatele celor din jurul nostru, ca atunci când vedem că cineva se ridică, să-l putem lovi din plin ca să fim siguri că rămâne la pământ o perioadă. Mituim arbitrul ca să-l avem de partea noastră atunci când, pe ascuns, mai înjunghiem pe unul sau pe altul, smulgându-le speranţele şi reuşitele pe care le-au clădit. Trecem de la o echipă la alta, după cum se promite victoria. Atunci când e vorba să înlocuim un jucător, nu ezităm şi nu clipim deloc, chiar dacă acea persoană ne-a fost co-jucător o viaţă întreagă. Alergăm spre banca de rezerve şi alegem repede altul. Vrem forţe proaspete şi victoria asigurată, indiferent de preţ. Încercăm până la istovire să punem piciorul pe minge, partea materială, având impresia că o dată ce-o avem la noi în echipă, toate problemele s-au rezolvat. Trişăm furând din scorul altora, munca lor de-o viaţă. Nu ne mai interesează istoricul jucătorului şi nici măcar dacă ne e familie. Privim cu sete de bani în ochi, strângem din dinţi şi ne năpustim asupra celor care se pare că ne stau în „cale”. Când ne lovim, punem un bandaj superficial la suprafaţă, nu aşteptăm ca rana să se vindece pentru că nu avem timp de pierdut. Viaţa e un teren de joacă, iar unii din noi, uneori mingea.

    Câteodată ne mai trezim la realitate, scuturăm din cap şi ne îndreptăm plini de compasiune spre cel rănit, încercând să-l ajutăm. Privim spre hainele murdare, mâinile pline de noroi şi faţa transpirată şi ne întrebăm ce anume facem noi acolo. Dar din păcate, de cele mai multe ori, conştientizarea durează doar o clipă. O clipă, până când, prin faţa ochilor noştri trece o nouă minge, un nou scop sau dorinţă materială, pe care trebuie să o avem cu orice preţ. Aşa că, ne luăm privirea de pe mâinile zgâriate şi murdare, uneori pline de sânge, şi o fixăm spre poartă, locul în care trebuie să dăm golul. Ai grijă, uneori cei mai buni jucători ajung şi ei pe banca de rezervă, în cel mai bun caz. Iar dacă ai un accident şi nu vei mai putea juca, nu vei mai fi capabil să dai randamentul pe care ei, stăpânii jocului, doresc să-l dai… vei fi scos de pe teren fără nici o ezitare. Pentru cât timp oare mai vrei să fie viaţa ta un teren de joc?

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com