Eşti trist. Inima ţi s-a „împrăştiat” în zeci de bucăţele, simţi că o greutate te apasă pe umeri şi lacrimile îţi curg şuvoi. Te ştergi cu promisiunea că nici una nu va mai curge din acel moment, ca mai apoi să urmeze un alt torent de picături cu gust sărat. Ţi-e ciudă. Nici măcar de această promisiune nu te poţi ţine. Şi doar vrei. Numai tu ştii cât de mult vrei să te ridici, să te scuturi de praf şi să mergi mai departe. De această dată parcă a fost mai dureros ca alte dăţi. Poate pentru că e cea mai recentă durere, sau pentru că poate e cea mai mare. Cine ştie…

     Şi timpul trece. Zilele îţi par lungi şi plictisitoare. De multe ori, te trezeşti la o masă stând cu anumite persoane şi simţi că eşti în locul nepotrivit, cu persoanele care nu trebuie şi eşti forţat din nou să te prefaci că totul e bine. Şi nici măcar nu-ţi doreşti să fii acolo. Dar trebuie. Trebuie pentru că dacă nu, ai intra în amorţire. Iar acum nu e timpul să intri în amorţire, pentru că încă respiri. Spui cu tristeţe în glas că nu te vezi curând râzând sau bucurându-te de ceva. Tot ce-ţi doreşti e să treacă şi ziua aceasta, să te poţi pune în pat şi să dormi. Să nu mai simţi nimic. Te uiţi cu jind când treci pe lângă un copil care se bucură sau o persoană care râde în hohote. Te gândeşti ce-o fi aşa de amuzant într-o lume atât de crudă.

Şi apoi… după toată această luptă, vine momentul în care fără să vrei, pur şi simplu te trezeşti şi tu râzând în hohote. Nu ştiu de ce, poate că ai văzut o situaţie amuzantă, poate că sora ta a alunecat pe-o coajă de banană, ai intrat într-un geam crezând că nu e nimic acolo sau pur şi simplu, ai auzit ceva extrem de comic. Ideea este că râzi cu poftă mai mult de un minut şi parcă nu te mai poţi opri. Aproape că-ţi dau lacrimile, dar de data aceasta din cauză că ai râs aşa de mult. La sfârşit, cu mâna pe burtă şi încă râzând, realizezi ce tocmai s-a întâmplat. Ai zâmbit, ai râs, te-ai bucurat. Pentru prima dată, de atâta timp, ai aruncat povara care te ţinea aplecat şi pur şi simplu ai uitat de tot ce te-a întristat. Nu-ţi vine să crezi, eşti surprins şi rămâi cu zâmbetul pe buze, fiindu-ţi frică să nu dispară şi să-i ia locul tristeţea şi amărăciunea, din nou. Nu a fost imposibil. Ai zâmbit. Tu, cel care credeai că nu vei mai râde niciodată.

   De ce îţi spun toate acestea? Pentru că vreau să realizezi că se poate. Se poate să te ridici de jos, să-ţi scuturi praful de pe inima zdrobită, să culegi bucăţelele şi încet, încet să-ţi revii. Da, e un proces. Un proces lung şi dureros. Dar oh, sentimentul acela superb pe care-l ai când zâmbeşti pentru prima dată după mult timp! Sentimentul acela nu se poate compara cu nimic altceva. Surprinderea pe care o ai atunci, surprinderea aceea plăcută, rar o mai întâlneşti. Şi după acel hohot de râs care o dată cu el, aruncă şi o parte din amărăciune, declanşează acel ceva care te învie. Acel ceva care te face ca în zilele ce vin, să zâmbeşti mai uşor. Să ţi se pară mai natural să-ţi arcuieşti buzele şi să ţi se lumineze ochii. Zâmbeşte, inima ta a luat viaţă din nou! 🙂

Fotografie realizată de Adrian Simion