M-am trezit ca în orice altă dimineață, poate un pic mai obosită decât ca de obicei. Însă sănătoasă. Pe picioarele mele, pregătită să mai trăiesc încă o zi ca și cum mi se cuvine. Am răspuns la câteva emailuri, am dat câteva telefoane și mi-am făcut obișnuita cafea de dimineață. Încă nu era ora 12. Totul normal. Până când a sunat telefonul.

Norocul meu că stăteam pe scaun, pentru că ce am auzit dincolo de telefon nu am crezut niciodată că o să aud:

– Știi, te-am sunat pentru că vreau numărul Simonei. Știu că a fost colega ta de apartament și prietena ta și vreau să vorbesc cu ea.

– Simona? Oh, nu am vorbit nici eu de mult cu ea.

– Înseamnă că nu știi?

– Ce să știu?

– Are cancer.

Nici nu îmi mai aduc bine aminte ce am vorbit mai departe. Știu doar că am înghețat. Că prin fața ochilor mei a trecut toată istoria mea și a Simonei, o fată de 26 de ani. Simona, cu care împărțeam fiecare dimineață. Simona, cea cu care îmi beam cafeaua cocoțate în vârful patului. Simona, alături de care am exersat semnătura mea până când mi-a ieșit una cât de cât bună pentru a putea semna pe cărțile pe care urma să le scriu. Simona, cea pe care aș fi vrut să o sun acum. Însă ce să-i spun? Cum să încep? ”Bună, Simona, am auzit că ai cancer și vreau să aflu cum te simți?”. Însă mi-am luat inima în dinți și am sunat. Nu știu dacă ea a avut emoții, însă eu am avut. Primele 5 minute mi-au tot curs lacrimi (na, Simono, că acum afli și de ce mai mult tăceam la începutul conversației noastre). Mă așteptam să găsesc o fată slăbită de puteri, care avea nevoie de încurajare. Era deja la a doua sesiune de chimioterapie.

– Offf, Simona, nu m-am gândit niciodată că o să ajungem să vorbim despre asta…

– Crezi că eu m-am gândit? Anul trecut îmi făceam planuri. Aveam tot anul 2016 planificat. Ce mașină nouă să-mi iau, ce fel de nike air să-mi cumpăr, să-mi schimb verigheta că de aceasta mă plictisisem, să-mi fac epilare definitivă. Ha, iată că m-a epilat Dumnezeu acum cu totul. Nu mai am un fir de păr. Nici măcar pe cap. Dar e bine că s-a întâmplat așa.

– Ce vorbești acolo? Cum să fie bine?

– Păi m-am trezit la realitate, Alina. Cancerul ăsta e o binecuvântare pentru mine. M-a oprit din a deveni o persoană egoistă și care se gândea numai la viața ei, care-și făcea planuri fără să-L mai includă pe Dumnezeu în ele. Da, am suferit enorm. Da, am stat în comă. Da, am trecut prin toate stadiile. Însă mi-am revenit la realitate. Nu contează casa, nu contează mașina, nu contează toate planurile astea pe care ni le facem noi. Trăim superficial și egoist. Ne gândim la cum să avem mai mult și cum să ne facem viața mai frumoasă. Eu acum încep să mă fac bine și nu mai vreau să mai trăiesc ca înainte. Nu mai vreau să fiu într-un carusel spiritual. Azi cu Dumnezeu, mâine prea ocupată pentru Dumnezeu. Poimâine iar cu Dumnezeu, apoi câteva zile iar prea ocupată. Nu mă mai joc. Cancerul ăsta e o binecuvântare pentru mine și am așa o pace!

– În loc să te încurajez eu pe tine, iată că mă încurajezi și mă trezești la realitate tu pe mine.

– Iar pe mine m-a trezit Dumnezeu. Vreau să fac lucruri frumoase, Alina! Uite, m-am apucat de scris. Vreau să zic tuturor experiența mea. Vreau ca și alții să învețe din greșelile mele. Vreau ca oamenii să se trezească și să realizeze ce e important în viață!

Am închis telefonul cu zâmbetul pe buze și lacrimi în ochi. Lacrimile erau pentru că încă nu-mi revenisem din șocul emoțional de a afla așa ceva. Zâmbetul era pentru că am realizat că Simona e mai trează decât 90% dintre noi, care continuăm să ne trăim viețile ca și cum totul ne aparține.

Despre Simona și povestea ei,  puteți citi aici, pe site-ul ei: http://simonapop.ro/

Cu siguranță o să mai auziți despre ea, pentru că Simona are cancer și Credință, și e cu sufletul la terapie intensivă! 🙂