Am alergat după perfecțiune. Tremuram la fiecare critică, tresăream când făceam ceva greșit și căutam să fiu impecabilă în toate. Nu am conștientizat asta decât acum, recent, când am început procesul vindecării mele. Dacă mă certau părinții mă simțeam neiubită, dacă nu eram printre primii la școală simțeam că degeaba merg, dacă prietenii mei nu mă vedeau bună, nu reușeam să stau liniștită zile întregi. Știu că această perfecțiune a mea vine din dorința de a fi iubită, crezând că dacă sunt perfectă merit să fiu iubită. Dar eu nu mai vreau să fiu plăcută sau iubită doar pentru că sunt bună. Că sunt perfectă. Eu vreau să fiu iubită pentru că sunt și atât. Așa că am început să spun că sunt și rea. Am început să spun și că nu vreau. Sau să scap sacoșa de cumpărături fără să mă acuz. Sau să ratez un eveniment doar pentru că am încurcat orarul. Sau să scot o perlă pe gură și să nu mă cert pentru asta.

A devenit eliberator să afirm: ”Da, mă, da! Sunt și rea uneori, greșesc câteodată, protestez din când în când și mai și comentez.” Doamne, ce bine e când nu caut scuze pentru mine. Pentru comportamentul meu. Pentru atitudinea mea. Da, s-au rărit oamenii din jurul meu. Dar de ce să-mi doresc persoane în jur doar pentru că un un people pleaser? De ce să vreau oameni care mă plac pentru că sunt comodă, confortabilă și o prezență agreabilă? Oameni care nu mă cunosc cu adevărat…

Nu știu în totalitate cine sunt. Acesta e adevărul. Și eu mă surprind uneori. Dar e bine că mă gândesc la asta, e bine că îmi pun întrebări. Noi suntem în plin proces de transformare. Tocmai de aceea e bine să nu punem presiune pe noi să știm totul despre propria persoană.

Pentru că omul nu e o ecuație care se rezolvă într-o noapte. E o poveste în desfășurare. Uneori cu final deschis, alteori cu pagini rupte, albe sau scrise cu lacrimi. Dar tocmai asta ne face reali.

Mă uit în urmă și văd o fetiță care învăța să zâmbească atunci când îi era greu, doar ca să nu deranjeze. O adolescentă care-și modela vocea, opiniile și chiar personalitatea în funcție de așteptările celor din jur. O tânără care nu putea dormi dacă simțea că a greșit cuiva, chiar și atunci când greșeala era doar în mintea ei. Și acum… acum încep să o descopăr pe femeia care poate sta în picioare chiar și atunci când nu e aplaudată.

Știi cum e să te placi pe tine chiar și atunci când nu ești „pe val”? E un sentiment liniștitor, ca și cum, în sfârșit, ai ajuns acasă după un drum lung. Nu trebuie să demonstrezi nimic. Nu trebuie să îmbraci niciun rol. Ești doar tu. Și atât. Și e suficient.

Mi-am permis să nu răspund la telefon. Să spun „nu pot azi”. Mi-am permis să mă simt obosită. Să nu fiu mereu cu zâmbetul pe buze. Să spun că am nevoie de timp. Și, cu fiecare astfel de gest, parcă m-am recuperat pe bucăți. Fiecare NU spus din sinceritate m-a adus mai aproape de DA-ul pe care îl pot rosti cu inima întreagă.

Nu, nu mă mai sperie gândul că nu știu exact cine sunt. Mă bucur că sunt atentă la cine devin. Mă bucur că nu mă mai mint. Că am curaj să spun: „Nu știu, încă mă descopăr.” Și să nu mă simt mai puțin pentru asta.

Psihologul Carl Jung spunea: „A deveni conștient de propria umbră este o lucrare dificilă și neplăcută, dar e singura cale spre autenticitate.” Iar Biblia ne reamintește, în Psalmul 139:14: „Te laud că sunt o făptură atât de minunată. Minunate sunt lucrările Tale și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” – nu pentru că sunt perfectă, ci pentru că sunt creația Lui. Și pentru că pot să cresc.

Așa că da, o să greșesc. Dar o să fiu sinceră. O să-mi cer iertare când e cazul. Și, în rest, o să-mi ofer iertare.

Vreau să fiu iubită pentru ceea ce sunt, nu pentru măștile pe care le port. Și dacă rămân mai puțini oameni lângă mine pentru că nu mai sunt pe placul tuturor, atunci aceia care rămân… sunt ai mei. Sunt sinceri. Sunt reali. Sunt acolo nu pentru că le dau ce vor, ci pentru că văd cine sunt dincolo de toate rolurile mele.

Și poate că nu sunt perfectă, dar sunt adevărată. Și, în lumea asta în care toți încearcă să fie „corecți”, „potriviți” și „perfecți”… să fii tu însuți e un act de curaj. Iar eu, azi, aleg curajul.

(Fragment din cartea nr 4. pe care o voi publica în curând. Lasă un comentariu, dă un share acestui articol și trimite-l la o persoană dragă dacă dorești să încurajezi publicarea mai rapidă a acestei cărți. Mulțumesc!)