Ciudat mod prin care viața, de cele mai multe ori, știe să te arunce pe genunchi. Și nu oricum, ci cu așa o forță, de fiecare dată tot mai mare, încât ajungi să-ți spui că de data asta, e ultima oară. Și stai acolo jos, buimac pentru o perioadă, neînțelegând de unde a mai venit și această lovitură. Tocmai acum, când parcă începeau să se așeze lucrurile… Când parcă, ai reușit și tu, să te ridici și să faci câțiva pași.
Ce ne este greu, nouă oamenilor, să înțelegem este că lovitură, după lovitură, după lovitură, după lovitură, după o nouă lovitură exact în locul în care mai ai vânătaia de la lovitura anterioară, modelează. Și frământă. Și iar modelează. Și abia apoi, după ce-am fost bine frământați, urmează focul. Cuptorul în care se fabrică minunile. Din care ies numai lucrări bune. Alea rele stau pe raft pentru a fi refăcute, sau sunt deja într-un coș.
Îmi place să simt că trăiesc. Să mă bucur, mă, de un zâmbet. Să mă îndrăgostesc. Să privesc pe cineva ca pentru ultima oară. Să văd o soluție, după ce m-am zbătut atât. Să încerc lucruri noi. Iată de asta, viața mă aruncă în genunchi uneori. Pentru că am curajul să mă ridic din nou, de fiecare dată. Pentru că îmi pun suficiente întrebări, încât să am aventura descoperirii răspunsurilor.
Da, s-ar putea ca la sfârșitul vieții, să îmi arăți corpul tău intact. Fără nici o zgârietură. Așa ca inima ta. În schimb, eu am să-ți arăt inima mea pe alocuri peticită, dar am să-ți povestesc cu zâmbetul pe buze de unde am fiecare cicatrice. Cu o lumină în priviri pe care ți-ai dori să o ai. Și-atunci ai să-ți spui: ”Ce prost am fost mă că eu am rămas jos. Nu am nici o lovitură, e drept, dar nici nu am… trăit.”
Photo Credit: http://sarahlouisejohnson.deviantart.com/
7 Comments
maria
sept. 24, 2014
Anda
sept. 25, 2014
Cristina
sept. 25, 2014
Alex
sept. 25, 2014
TomescuElena
oct. 06, 2014
Alina
oct. 08, 2014
Ionut
feb. 07, 2015