Salut,

Sunt eu, fata cu blogul. Sunt eu, Gândurile Ascunse ale multora, dar mai ales ale mele. Sunt eu, cea care scria aici fǎrǎ sǎ stea mult pe gânduri căci știa cǎ aici e spațiul ei sigur.

Ce mai faci? Nu m-ai citit de mult căci nu am mai fost aici. Dar sper sǎ schimbăm acest lucru.

Ce-am mai făcut eu? M-am inventat și reinventat de multe ori. M-am pierdut, apoi m-am căutat mult timp. M-am regǎsit, dar e o altǎ versiune a mea. Acum, încerc sǎ o descopǎr și sǎ o las pe ea sǎ strǎluceascǎ. „Nu te mai uita în trecut” mi s-a spus recent. Bine, mǎ uit în prezent, dar e foarte gol. Dar poate aşa trebuie sǎ fie, căci chiar și atunci când renovezi o casǎ, cel mai bine e sǎ o goleşti de tot, sǎ cureți totul și abia apoi sǎ reaşezi lucrurile. Numai cǎ eu am atât de puține de reașezat… Nu-i nimic. Am sǎ abordez stilul minimalist și cu inima, și cu viața și cu tot…

Fǎ-ți ordine în viațǎ și apoi… Apoi ce? Telefonul nu sunǎ decât când trebuie sǎ dau, sǎ ajut, sǎ fac. Nu sunǎ pentru a fi. Zâmbesc și privesc oamenii în ochii, dar fǎrǎ așteptări. Am ajuns unde mi-a fost cel mai fricǎ sǎ ajung: realizarea faptului cǎ suntem singuri într-o lume supra populatǎ.

Mi-e dor de versiunile mele vechi și naive. Mi-e dor de casa mea de lângǎ lac. Mi-e dor de fata din facultate care era implicatǎ în zece proiecte și avea impresia cǎ poate schimba lumea. Mi-e dor de toate, dar mǎcar nu-mi mai este dor de mine. Pentru cǎ mǎ am. M-am ales pe mine, în sfârşit. Chiar dacǎ a mǎ alege pe mine a însemnat sǎ nu mai ce altceva sǎ aleg, dupǎ.

Vreau sǎ scriu. Mult. Foarte mult. Sǎ primesc iar mesaje în care sǎ fiu întrebatǎ dacǎ sunt depresivǎ. Sǎ mi se spunǎ cǎ nu e bine sǎ fiu atât de dezbrǎcatǎ de aparențe și să-mi port vulnerabilitǎțile. Depresivǎ nu sunt, și nici resemnatǎ. Sunt doar un Bacovia amestecat cu Dostoievski și cu o picǎturǎ de blondă de la drept, ca treaba sǎ fie treabǎ și sǎ nu mǎ încadrez nicăieri. Cât despre aparențe… simulați voi viața, eu nu pot.