Stătea lângă mine, şi la un moment dat mi-a prins mâna şi a tras telefonul meu spre el. Şi l-a apropiat de faţă şi privea fascinat. „Uaaaa” a spus şi s-a uitat spre mine, dar nu la mine, cu ochii mari, albaştri. Lângă el era bunica, o femeie trecută de 70 de ani, cu părul alb şi riduri adânci pe faţă. Şi-a privit nepotul cu dragoste, apoi mi-a spus mândră: „E pasionat de tehnologie. Acasă stă ore întregi în faţa unui ecran”.

  – Cum te cheamă pe tine, scumpule? l-am întrebat pe băieţelul slăbuţ, cu fesul la fel de albastru ca ochii şi cu dinţii din faţă mari, ca două lopăţele. Înainte să răspundă, a privit spre femeie, iar aceasta l-a încurajat.

 – Spune-i domnişoarei, hai că ştii!

– R…R…Radu.

    Nici bine nu şi-a spus numele şi a început să strige: Ra, Ra, Raaaa şi să-şi plimbe picioarele prin aer, în timp ce se ţinea cu mâinile de scaun. După nici câteva clipe, am realizat. Era autist. Am tresărit, şi mi-a fost teamă. Iubesc copiii, dar oare ştiu să comunic cu acesta?

– Şi spune-mi tu mie, Radu, câţi ani ai?

– Eu am… şapte. Şapte ani am. Spuse băieţelul în timp ce bunica mima şi ea cuvintele cu buzele, o dată cu el.

– Eşti mare! Sunt sigură că ştii şi alfabetul, nu?

         De aici până la a spune amândoi alfabetul a fost nevoie doar de un „A”. Al bunicii. Mai apoi, Radu spunea un B, eu un C şi bunica un D. Până la Z, am fost cu toţii fericiţi. Ştiam alfabetul! Ce ne interesa că oamenii se uitau la noi, pentru că Radu ţipa literele alfabetului?

– Doamnă, e un copil foarte inteligent, Radu! Şi tare frumos!

– Vă mulţumesc, domnişoară. Toată familia e mândră de el… ştie atât de multe! Spuse bătrânica printre lacrimi, cu o notă de mândrie în glas, în timp ce-l mângâia pe cap pe micul Radu. Şi ştiţi… el ştie şi câteva cuvinte în engleză!

   Atât ne-a trebuit, că am început amândoi să-i silabisim pe HORSE şi pe COW, în timp ce bunicuţa continua să mimeze cu buzele, fiecare literă, de parcă acestea zburau din gura bunicii în gura nepotului. Ne-am mai jucat puţin cu telefonul, apoi, fără să realizez, am oftat. Câteodată, fără să realizez, când inima mi-e prea plină, oftez. Atunci, Radu, pentru prima oară de când ne-am cunoscut, s-a uitat în ochii mei. Până atunci vorbea prin mine, dar cu mine. Niciodată nu m-a privit. Dar după ce am oftat, m-a privit adânc în ochi, a zâmbit ghiduş şi mi-a mângâiat repede şi uşor mâna. Apoi a sărit de pe scaun pentru că bunica îl striga să plece. Mi-a făcut cu mâna şi mi-a spus un P…p…pa!

     Încă îl auzeam cum fredonează în depărtare, şi atunci mi-am dat drumul lacrimilor pe care le-am ţinut în mine. Şi-am plâns aşa, în timp ce doi oameni se uitau derutaţi, iar mai apoi unul mi-a aruncat un zâmbet plin de compasiune, după care s-a întors la gadgetul lui.  Aş fi vrut să alerg după Radu, să-l îmbrăţişez şi să-i spun să nu-şi piardă inocenţa niciodată. Şi să continuea să lupte. Dacă e autist, nu înseamnă are o problemă. Înseamnă că e special într-un mod deosebit. În schimb, am făcut o rugăciune în gând pentru el, apoi m-am dus către datoriile zilei. O zi pe care am văzut-o până acum, în miez de noapte, cu alţi ochi. Cu ochii lui Radu!

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com