Sunt momente în viaţă când am obosit să mai luptăm. Am obosit să ne mai punem întrebări, să mai răspundem şi să aflăm de ce trăim.
Ne târâm paşii obosiţi pe coridorul tăcerii şi căutăm să vedem lumina de la capătul tunelului. Umerii ne sunt lăsaţi de poverile care ne apasă şi faţa este ridată de prea multă îngrijorare. Oftăm, şi, odată cu oftatul încercăm să dăm afară tot ce ne frământă. Respirăm sacadat, privim în jur şi realizăm că am obosit. Nu mai suntem acei luptători de altădată care nu se îngrijorau din toată nimica. Nu mai suntem în stare să stăm în prima linie de atac, ci, ne fofilăm pe undeva prin spate. Am vrea ca măcar iluzia puterii să o avem, dar şi aceea s-a spulberat. Ne încurajăm, mai facem câţiva paşi din ambiţie, după care ne oprim din nou. Pur şi simplu nu merge! Oricât am nega că nu am obosit, adânc, în sufletul nostru ştim că ne simţim ca o frunză în descompunere: putredă şi ruginie. Mergem la doctori, psihologi, psihiatri pentru că vrem soluţii. De ce nu putem pur şi simplu să ignorăm starea de moleşeală care ne cuprinde trupul şi sufletul şi să mergem înainte? Trist este că nici ei nu au o soluţie. De ce? Pentru că şi ei sunt obosiţi, au obosit să caute soluţii şi au obosit să admită că sunt puternici, că deţin răspunsuri. Şi, un om obosit, cum ar putea ajuta un alt om obosit?
Totuşi…continui. Mergi pe stradă cu paşi vioi ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, râzi la glumele făcute, te amesteci prin mulţime şi zi de zi tragi de tine spunându-ţi: ”Am să ignor acest sentiment. Va dispărea el odată şi odată. Merge şi aşa.” Ştii cum e? Imaginează-ţi că ai o mână care te doare. Tu ignori durerea. Ea persistă. Peste câteva săptămâni, mâna se înegreşte. Ignori şi acest lucru. Durerea ţi-a urcat până la umăr şi toată mâna îţi este amorţită. Peste câteva zile, mori. Cauza: mâna care te durea la început.
Să nu crezi că dacă ignori sentimentul de oboseală acesta va dispare. Trebuie să faci faţă realităţii! E greu, ştiu. Mai ales pentru oamenii energici, obişnuiţi să deţină controlul şi să fie mereu pregătiţi de luptă. Dar…de ce să ne minţim singuri? Vine vremea când trebuie să tragem puţin pe dreapta, să ne odihnim, să aflăm cauza oboselii şi să mergem mai departe. Doar aşa vom putea să redevenim ce am fost! Data viitoare să nu-ţi fie frică să te uiţi în oglindă şi să spui: Am obosit! Toţi o facem…
I’m tired.
Tired of feeling lost, afraid, misunderstood.
Tired of wondering if I’m letting someone down by the choices I’ve made.
I’m tired.
Tired of getting my feelings hurt, my ego bruised, my heart broken.
Tired of showing these varmin called emotions.
I’m tired.
Tired of being me, of being weak.
Tired of trying to be this person I cannot see.
I’m tired.
Tired of all the pain, all the struggle I’ve put upon myself.
Tired of not being the person I was.
I’m tired.
Tired of hiding, hoping, and healing.
Tired of listening, learning…letting.
I’m tired…I’m tired.
imagine preluată de pe: www.deviantart.com
7 Comments
Ai obosit să te prefaci? - Ziarul toateBlogurile.ro
nov. 05, 2010
tired
nov. 05, 2010
capshunik
nov. 06, 2010
Ramy
nov. 05, 2010
capshunik
nov. 06, 2010
Cristi
nov. 08, 2010
dan_cj
nov. 08, 2010