Alerg în neştiinţă. Alerg, iar în faţa mea se află un drum fără sfârşit. E noapte. Luna priveşte spre mine şi parcă râde, nebuna. Paşii mei şi-au uitat oboseala. Resimt o durere acută, care-mi arde muşchii. Pieptul mi se ridica şi coboară cu o rapiditate ireală. Cu fiecare kilometru în plus, respir tot mai întrerupt. Mă opresc,  dar mintea-mi aleargă în continuare. În gură simt un gust amar. Gust de sânge, de pelin. Oare e gustul înfrângerii? Sau poate că e acel gust care nu se poate explica…gustul pe care-l simt oamenii când cred că nu mai au nici o speranţă. Că au pierdut-o undeva pe drum şi nu există şansă să o regăsească.

Mă aşez pe bordura de la marginea drumului şi încep să număr maşinile care trec, rar şi obosite, pe lângă mine. Cu o voce şoptită, încep: „una”….cade o lacrimă. „Două”. O altă lacrimă. „A treia maşină”…încă o lacrimă. Încep să tremur toată. Nu de frig, ci de emoţia trăirii. La a patra maşină, un torent de lacrimi se revarsă din ochii mei. Încep să plâng cu suspine şi să mă uit cu disperare în zare, pentru a vedea dacă mai vine o altă maşină. Dar întârzie să apară. O durere puternică îmi cuprinde pieptul în partea stângă, ca şi cum cineva mi-a luat inima în pumn şi o strânge puternic, încercând să scurgă tot ce a mai rămas din ea. De această dată e diferit. De această dată nu plâng pentru mine. De această dată plâng pentru acele imagini care-ţi rămân în inimă, fie că vrei, fie că nu vrei. În faţa ochilor îmi apar toţi acei oameni care au suferit atât…şi realizez că durerea mea e incomparabilă cu durerea lor. Şi totuşi…e durerea mea. De asta doare atât de tare. Pentru că e a mea.

Spun că ajungi să iubeşti cu adevărat atunci când iubeşti şi suferi pentru cel de lângă tineri. Atunci când eşti gata să dai din fericirea ta, pentru fericirea altora. Când lacrimile îţi curg fără voie pe obraji când priveşti la rana celuilalt.

Cu privirea pierdută în depărtare, mă ridic de pe bordura rece şi încep să alerg din nou. Încep să alerg pentru că dacă stau pe loc, durerea mă apasă prea tare. Dacă stau pe loc, s-ar putea să nu mai doresc să alerg. S-ar putea să mă complac în starea actuală şi să uit de tot ce m-a durut. Alerg din nou până simt că răsuflarea mi se taie, până când muşchii îmi ard şi simt gust de sânge în gură. Eu alerg acum pentru că s-ar putea ca alţii să nu poată face asta. Alerg şi las luna să râdă în continuare ca nebuna, pentru că de data asta e diferit. Şi…în timp ce alerg…mai trece o maşină.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com