„Tu esti viata mea”. Inca isi aminteste cuvintele acestea. Inca tine minte cand i-a luat fata intre palmele lui si s-a uitat in ochii ei si i-a spus ca fara ea nu vrea sa traisca. Si atunci si ea… i-a spus ca nici ea nu vrea sa traiasca fara el, ca el…e ca si aerul pentru ea. Inca stie cum atunci si-au jurat iubire eterna. Totul era perfect. Ea fara el nu putea, el fara ea nu vroia. Pana astazi….   lacrimile ii curg pe fata. In mintea ei rasuna neincetat cuvintele „viata mea” si „fara tine nu pot respira”. Ea inca nu realizeaza cum s-a ajuns aici. Cum el poate trai fara ea si inca sa o si raneasca. Cum a putut sa raneasca viata lui insusi? Se uita in jos…. tot ce vede este albastru. Albastru si iar albastru. Nu e negru..culoarea dezamagirii. Nici gri, culoarea compromisului. E ALBASTRU! Dar parca dincolo de acest albastru…se observa negru. Nu stie. Nu realizeaza. Se intreaba oare cat de adanca e. Se ridica in picioare si isi intinde bratele. Simte cum vantul ii mangaie parul. Dar nu o intereseaza. E nimic pe langa mangaierea lui. Incearca sa traga aer in piept dar…nu poate. Atunci si-a amintit ca ea respira sacadat. Ca respira de nevoie, nu de placere. Atunci…inchide ochii si… isi dadu drumul. Se astepta sa simta tot aerul inundandu-i corpul. Sa isi simta corpul in gravitatie. Sa se simta…LIBERA pentru un moment. Pentru ca fara el, a fost ca o pasare colibri prinsa in cusca. Dar tot ce a simtit a fost o smuncitura. Simti cum ceva o prinde si o tine strans. O mana puternica. Se uita in sus si il vazu pe EL. Vazu chipul lui. Si apoi observa lacrima lui. O prinse de maini si o trase puternic peste parapet.

– Ce faci fetita prostuta? Vrei sa ma omori? spuse aceasta ragusit, cu vocea gatuita de emotie. Putea sa o piarda. Oh, el…prostutul de el!

Dar ea s-a uitat cu privirea pierduta la el, cu privirea goala. Lacrimile au inceput sa-i curga, s-a smuls din bratele lui, a strigat:

-Nu, nu… vreau sa MA omor! Ai uitat ca nu mai esti al meu? Ca nu mai traiesti pentru mine acum?

Si alerga grabita spre parapet. Si s-a aruncat peste el. Din nou. Cu mai mult foc. Cu mai multa pasiune. Era contrariata. Ce cauta el aici? El care i-a spus acum catva timp in urma ca nimic nu e posibil pentru ei. Acum vrea sa zboare, vrea sa zboare… In aer aluneca usor ca o pana, in adierea vantului. Si pe buzele ei se observau murmurand cuvintele ” esti viata mea. Nu mai am viata”. Si… a ajuns in apa. In adancul marii. Asa este, dupa tot acel albstru …este si un negru. Nu mai vede nimic! Decat negru! Dezamagire! Incet, simte cum mintea i se incetoseaza. Cum nu mai poate respira. Simte ca se sufoca. Si simte ca incetul cu incetul vede o lumina. Se uita in sus si…. vede un alt corp venind. Printre gene il observa pe EL cum se apropie de ea. Ajunge in apa si o ia de mana. Si ii spune soptit, cu ultima putere „Ti-am zis fetito ca esti viata mea!”

Acum, la apusul soarelui…. ma plimb pe un pod. Un pod aglomerat, plin de masini si oameni care alearga fiecare in directia lui. Ma apropii de parapet si vreau sa privesc apa. Privesc in jos si vad… doua trupuri plutind pe ea. Se tin de mana. Ea, are un zambet al implinirii pe fata si el are fata chinuita. A adus moartea amandurora in viata lor prin simplul fapt ca a fost prea prost sa recunoasca ca o iubea. Ca EA era viata lui. Privesc marea si vad doua trupuri de mana, care plutesc spre neant. Spre apus….