Parcă s-ar face noapte mai devreme ca niciodată. Parcă Steaua de la Betleem nu mai poate fi văzută. Nu pentru că și-a pierdut din strălucire, ci pentru că e acoperită de fumul care domnește-n aer de la sobe, țigări, aburi de alcool și artificii. Frigiderele sunt pline și inimile goale. Cadourile sunt ambalate, gata pentru a fi dăruite, asta dacă în egoismul nostru ne-am amintit să cumpărăm ceva și pentru alții. Cântăm colinzi cu patos, fără ca măcar să ne gândim la cuvintele pe care le spunem. Ne place doar spiritul.

Uităm că această Sărbătoare nu e despre a face prăjituri, cozonaci, sarmale și fripturi. Dacă e să înțelegem ceva din scena ieslei, este aceea că trebuie să ne îndreptăm spre Mântuitor și să facem liniște. Să-L privim cum doarme liniștit, deși știe că în acel moment s-a născut în fașă suferința Lui cea mai cruntă. O alegere, de altfel. Toți au făcut liniște. Și după ce a fost suficientă liniște, au putut să audă corul de îngeri cântând. Au putut să i se închine Lui. Pentru că numai în liniște poți să auzi ceea ce alții nu aud.

Dacă te uiți în inimă și nu pe masă, ce vezi? Gol sau plin?

Bucurați-vă. Fals sau mai puțin fals. Singuri sau cu familia. Când priviți spre Cer bucurați-vă.

Bucurați-vă. Dar știți voi de ce vă bucurați?