Ai avut vreodată senzaţia că ai ratat şansa vieţii tale? Că ai văzut trenul trecând prin faţa ochilor tăi, la un milimetru de tine, retezându-ţi respiraţia şi aşa agitată? Şi că-n urma lui nu a mai rămas decât un curent de aer puternic şi rece, care a făcut sufletul să ţi se cutremure?
Trenul meu este el. A trecut prin viaţa mea cu-o viteză care-a clătinat tot. Gândurile mele, credinţele mele, presupunerile şi ideile mele. Şi nu cel din urmă, m-a clătinat pe mine. M-a clătinat cu aşa o putere, că m-a desfiinţat bucăţică cu bucăţică şi m-a reinventat în ceva mult mai bun. M-a durut, nu spun că nu m-a durut, ba chiar mai mult ca niciodată. Dar a fost o durere pe care am suportat-o cu zâmbetul pe buze, ştiind că am lângă mine visul meu.
Nu pot să nu mă întreb dacă asta a fost tot. Dacă viaţa mea a constat în acele momente pe care şi le-ar fi dorit oricine de pe acest pământ. Iar dacă nu, nu-mi pot imagina alte momente care să le întreacă pe cele prin care am trecut. Sau altă persoană. Şi tremur de frica gândului că voi fi şi eu una din acele persoane care voi trăi alături de cineva, altcineva decât el, şi mă voi uita mereu spre locul lăsat gol… Mă tem să nu fiu un pasager dintr-o gară pustie, însoţit de persoana înlocuitoare.
I-am lăsat senzaţia de om puternic, ca să poată pleca liniştit. Şi sunt un om puternic. Singura mea slăbiciune este el. Şi totuşi, trăiesc cu senzaţia că ne sacrificăm unul pentru altul. El, că nu vrea să-i car bagajele trecutului. Eu, că nu vreau să sufere. Nu ştie că aş alerga ţopăind cu bagajele lui în spate. Şi poate tot aşa, nici eu nu ştiu că ar suferi fericit. Pentru mine. Paradoxal, ştiu.
Este seara în care simt gustul plecării grăbite şi inima încă îmi trepidează de la acceleratul de pe loc.
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
4 Comments
Bia
feb. 08, 2015
Sara
feb. 08, 2015
Andreea T
feb. 09, 2015
sufletdefluturas
feb. 12, 2015