Se uitau cu jind spre uşa de la intrare care nu s-a mai deschis de ceva vreme. Înainte, nu trecea nici două minute şi deja uşa se închidea, se deschidea, apoi iar se închidea. Ascultau curioşi liniştea din jurul lor şi nu le venea să creadă. Era parcă mult prea linişte. Fără scâncete, certuri şi râsete. Nimic. Din când în când mai deschideau câte un radio, dar nu era acelaşi lucru. Îşi mai ocupau timpul cu treabă, se mai luau cu una-alta, dar în final, când venea sfârşitul zilei, tot goală rămânea casa. Numai ei doi. E bine aşa, nu ai putea să spui că nu e bine, numai că… din moment ce o viaţă te obişnuieşti într-un fel, e mai greu să te dezobişnuieşti. Şi doar… auzeau des în jurul lor că se tot spunea că la un moment dat „orice copil îşi părăseşte cuibul”. Ştiau aceasta, dar parcă era prea brusc. Prea aşa, dintr-o dată.

    Când le era dor de odraslele lor, începeau să depene amintiri. Cu vocea uneori în lacrimi, alteori veselă, începeau şirul întâmplărilor „îţi mai aminteşti când…?”. Şi uite aşa, preţ de câteva ore povesteau despre cei pe care îi iubesc cel mai mult: copiii. Încă de când erau aceşti copilaşi nişte ţânci şi se agăţau de marginea pătuţului, părinţii repetau necontenit: „măi, măi, dar ce repede trece timpul”. Ca mai apoi, după ce au clipit de vreo câteva ori, să-l vadă pe cel mic din pătuţ, înalt ca bradul. E unic sentimentul acela de a privi în jurul tău şi a vedea cum trece viaţa. Şi, şi mai unic este momentul în care te uiţi în oglindă şi mai descoperi câte un fir alb sau un rid. Înainte se rugau să apuce să trăiască să-şi vadă copiii crescând. Acum imploră spre cer să le mai dea timp pentru a vedea copiii copiiilor lor. Când au fost strigaţi pentru prima oară „bunicule” şi „bunico”, s-au uitat în jur pentru a vedea cui se adresează aceste apelative. „Măi, măi, ce trece timpul” au repetat ei când şi-au dat seama că ei au dobândit acest statut. Viaţa trece. Ca atunci când copilul se trezeşte singur, faţă în faţă cu viitorul şi cu independenţa, la fel părinţii, la un moment dat se trezesc cu o casă goală, care cândva adăpostea sub acoperişul ei mai multe suflete.

  Câteodată ar da timpul înapoi, alteori l-ar lăsa aşa, numai să nu treacă mai departe mult prea repede. Bine că se au unul pe altul. De fapt, aşa şi-au început drumul în viaţă. Iar atunci când din nou sunt trişti, privesc spre fotografiile celor pe care i-au crescut şi sunt mândri. Au crescut nişte oameni minunaţi şi aceasta este cea mai mare realizare. Se face seară. În dormitorul lor, la marginea patului, se pun pe genunchi şi se roagă pentru toţi copiii lor, acolo unde sunt. Apoi, îşi zâmbesc unul altuia şi sting lumina.