Nu știu de ce eu atunci când încep iubesc nu mai știu să mă opresc. Nu mi s-a întâmplat niciodată să mă uit în ochii celuilalt și să-i spun ”nu te mai iubesc”. Dacă am rostit aceste două cuvinte: ”te iubesc”, mi le-am însușit. Am știut că sunt pe viață. Că nu le mai pot lua înapoi, și că nici o să mai vreau să le iau înapoi. De asta nu am spus niciodată ”nu te mai iubesc”.

Mereu am ieșit ultima pe ușa iubirii. De data asta am intrat ultima. Și inima mea speră să fie pentru totdeauna. E important în ce inimă alegi să intri. Dacă nu e una în care să te simți în siguranță și acasă, atunci te afli în inima greșită. Ce folos să-ți muți reședința dacă e mai rău ca dincolo?

Mă rog. Mult și cu lacrimi. În viață m-am rugat doar pentru două persoane cu așa un drag și o durere în același timp, că am simțit că mă descompun acolo pe genunchi. Dar poate că la asta sunt chemată. La o descompunere a eului meu…

Iubesc. Asta o știu. Mi-am dat seama din micile detalii din viața mea. Din privirea mea. Din gândurile mele. Din ceea ce sunt acum. Din îngrijorările mele.

Da, se pare că iubesc.

Imagine prelută de pe: www.deviantart.com