Afară ploua, iar el stătea la colţ de stradă, cu flori într-o mână şi în cealaltă cu o sacoşă. „Te rog domnişoară, te rog cumpără florile de la mine” aud o voce rugătoare. Mă opresc, mă uit în ochii bătrânului şi îi zâmbesc. Deşi plouă şi mă grăbesc spre casă, nu mai îmi pare atât de important confortul propriu. Povestesc câteva minute bune cu bătrânelul. Are peste 90 de ani şi are cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut până acum. Îi spun cu blândeţe că e un om scump. Serios, îmi zice un secret: „Am doi dintre cei mai buni esteticieni: Dumnezeu şi fiica mea”.
Uite că acest lucru m-a pus pe gânduri. Oare cine sunt esteticienii din viaţa mea? Cine îmi aduce mie zâmbetul pe buze? Acel zâmbet luminos, sincer şi cald pe care îl avea bătrânul, îl am şi eu? Poate că în ultimul timp zâmbesc mai rar. Sau poate că au dispărut din esteticienii mei. Dar oare îl las eu pe Dumnezeu să fie esteticianul meu mereu? Îl las să-mi aducă fericirea în viaţă? Şi de ce unele întrebări nu au răspuns? Sau… de ce sunt atât de multe întrebări?
Nu ştiu câte răspunsuri am la întrebările de mai sus. Dar cu siguranţă ştiu ceva. Atâta timp cât am petrecut cu acel bătrân, am simţit căldura inimii lui. Am simţit un îndemn puternic de a-l îmbrăţişa şi de a-i spune că e cel mai frumos om de pe pământ. Şi era. Este. Nici nu are cum să fie altfel pentru că are cei mai grozavi esteticieni din lume. Iată încă un om care ne-a mai învăţat o lecţie. Am să meditez şi vreau să fiu sinceră. Cine sunt esteticienii tăi?
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
3 Comments
Anna
iun. 07, 2012
Sanyi
sept. 08, 2012
Alina
sept. 24, 2012