Femeia… Oh, ce ființă firavă! Ce mister creat de Dumnezeu! Ce enigmă care așteaptă să fie dezlegată…

Femeia poartă pe umerii ei poverile foametei, războiului, lipsurilor, generațiilor, și o face de cele mai multe ori cu privirea sus, mândră, demnă și puternică. Însă când vine vorba de a purta poverile inimii ei, se cocoșează și la o adiere de cuvânt nepotrivit. Pentru că asta e femeia: suficient de tare ca să înfrunte o lume întreagă, dar nespus de sensibilă încât să înfrunte propria-i inimă.

Femeia… o superi cu un cuvânt și o înbunezi cu o floare. Zâmbește când îi este greu și lăcrimează când este fericită. Vorbește, vorbește, vorbește… și uneori tace. Încă când tace… e cam de bai!

Femeia trece cu brio peste durerile nașterii, însă se îndoaie sub durerile sufletului. Lasă totul deoparte pentru o mână de om, se uită pe sine și ignoră nevoile ei, însă în același timp, chiar dacă ea e absentă uneori în viața ei, umple camera cu prezența ei.

Femeia e sărbătorită la sfărșitul iernii și începutul primăverii pentru că asta reprezintă și ea. Un sfârșit și un început. Pentru că ori de câte ori ea se sfârșește prin ofilire, se reîntoarce mai proaspătă și mai înflorită ca înainte. Are puterea aceasta, de a renaște și de a parfuma locul.

Femeia… scrisă și rescrisă. Citită și recitită. Recitată. Cântată.

Tu. E vorba de tine. Tu ești acea femeie. Tu ai putere de a muri și a învia. Tu poți să înflorești. Tu strălucești. Tu.

Fotografie preluată de pe: Pinterest