Ajungi într-un punct în viață în care nu mai ții de lucruri și de oameni. În care nu mai ieși furtunos pe ușă, pentru că ai fost rănit. În care ești gata să te așezi frumos la o cafea, să te uiți în ochii celeilalte persoane și să-i explici matur de ce nu mai poate face parte din viața ta.

Cred că în mare parte viața e și despre modelare. Despre transformarea noastră din niște oameni în variantă brută, neșlefuită, într-o variantă mai puțin colțuroasă. Nimănui nu i-ar plăcea să se lovească în Rai de oameni colțuroși, nu-i așa?

În ultima lună am învățat o lecție prețioasă. Să nu mă mai întreb așa mult ”de ce?”. ”De ce s-a spart cana asta?” Am ales, în schimb, să mă aplec și să culeg cioburile, apoi să mă întreb ce pot să fac din ele și cu ele. Câteodată pur și simplu nu e de datoria mea să îmi pun întrebările la care oricum nu găsesc răspuns când vreau eu, ci când vrea bunul Dumnezeu.

Și-am învățat să-mi mai asum. Să-mi asum cana spartă, să-mi asum alegerile făcute și lucrurile prezente din viața mea. Și când am ales să dau o a doua șansă am ales să-mi asum că s-ar putea să pățesc fix la fel ca prima oară. Și am pățit. Și ghici ce? Nu m-a durut mai puțin, dar am putut să ies pe ușă cu conștiința împăcată că i-am dat ocazia unui om să dovedească ceea ce a spus: că nu e ceea ce spun ceilalți, că e schimbat. N-a fost, dar asta nu mai contează, pentru că am ajuns, ghici ce, să nu mai acuz pe nimeni. Fiecare are drumul lui în viață de parcurs. Eu una mi-am făcut datoria, și-am crezut în om până la proba contrarie. De două ori. Și nu regret.

Însă sunt pregătită să merg înainte și nu înapoi. Nu-i o soluție să stau agățată de trecut sau de amintiri frumoase. Prezentul e tot ceea ce am în acest moment, și sunt determinată să dau tot ce-i mai bun din mine pentru a aprecia asta.

Și mai țineți minte ceva: cum se comportă un om față de tine este alegerea lui, însă cum te comporți tu înapoi față de acel om, este strict alegerea ta. Eu aleg să fiu iubire până la capăt. Chiar și când pun punct.