Nu e un sentiment deloc plăcut când te trezeşti dimineaţa şi realizezi că nu prea poţi deschide ochii. Că poţi să vezi, dar doar să întrezăreşti. Când te uiţi în oglindă şi nu te mai recunoşti, şi realizezi că ai făcut o reacţie alergică. La ce? Nu ştii nici tu. Ştii doar că dacă nu te-ai fi trezit când trebuia, exista probabilitatea să nu te mai trezeşti deloc…

De ieri îmi tot spun că nu am să exagerez, dar corpul meu îmi spune altceva. Nu contează, sunt alţii mai rău. Nu contează, ştiu o fată de 22 de ani care se luptă cu cancerul. Ştiu un copil de 5 ani care se luptă între viaţă şi moarte. Ştiu un băiat de 18 ani, Adrian, surdo-mut, care se roagă cu voce tare. Doar el ştie ce spune, dar îmi dau lacrimile pentru că spune. Ştiu o mână de copii care aleargă ca spre îngeri atunci când ne văd. Mai ştiu un alt copil, Adiţu, care are 11 ani, şi pe lângă faptul că e orb, mai şi are probleme cu creierul.

Doar ce m-am întors din Băcani, un sat din Bârlad, judeţul Vaslui. Ca de fiecare dată, am plecat de acolo cu inima grea, dar totuşi uşoară. Grea, sub povara a ce am văzut acolo. Uşoară de la aripile pe care mi le-a dat iubirea copiilor de acolo. Nu sunt o Maria Magdalena, o Maica Tereza sau o femeie sfântă, însă în preajma lor mi-aş dori să fiu. Aş vrea să am puterea de a lupta pentru ei. Să le promit un viitor mai bun. Să le pot spune că o să fie bine, că o să ajungă cineva, contrar condiţiilor pe care le au.

Ieri, când m-am privit în oglindă şi m-am văzut într-un asemenea hal, am constatat că sunt binecuvântată. Asta pentru că mai mereu, când cred că s-a terminat pentru o perioadă cu încercările mele, apar altele. Iar eu am auzit că oamenii încercaţi sunt binecuvântaţi… pentru că li se curăţă sufletul şi inima.

Curăţă-mă, Doamne, astfel încât şi eu, la rândul meu, să pot curăţi. Să pot oferi, iubi, ierta, dărui. Să pot, ca de fiecare dată când plec din Băcani şi îmi înghit lacrimile ca acei copii să nu le vadă, să le promit că o să revin. Şi să mă ţin de promisiune.