E dimineaţă. Un pic prea frig pentru cum sunt îmbrăcată, dar mă conformez vremii şi fac cerculeţe din aburi, încercând să alung sentimentul ciudat pe care-l simt de câteva zile. În dreapta mea stă un corporatist, îl recunosc după ecusonul care îi atârnă la gât ca o etichetă care-l marchează pentru întreaga zi. O mamă trage după ea un băieţel cu ghiozdan în spate, mult prea adormit ca să-l mai intereseze că întârzie la şcoală. La următorul semafor zăresc doi tineri. El îi povesteşte înflăcărat despre colega de la muncă, ea… se uită în ochii lui cu o privire care strigă din toţi rărunchii „sunt îndrăgostită de tine”. Probabil încă nu a avut curajul să-i mărturisească, aşa că-l bate pe umăr şi-i spune în glumă: „cine ştie, curând mă chemi şi la nuntă”, după care înghite în sec. Înainte să se facă verde, se mai uită încă o dată la el, pe furiş şi întredeschide buzele ca şi cum ar da să mai zică ceva. „Asta e. Fă-ţi curaj. Spune-i” mintea mea încurajează de pe margine. Tăcere. Păcat.

     „Ţi-e frig? Îţi dau geaca de pe mine!” strigă un trecător privindu-mă admirativ. Încep să râd şi-l sfătuiesc să păstreze acest gest pentru aceea care-i va fura inima. Mai merg câteva minute, după care realizez că nu mai ştiu zona în care mă aflu. Bineînţeles, hop să întreb şi eu! Doamna drăguţă îmi explică, stă 4-5 minute de poveşti cu mine, îmi urează acomodare rapidă în Bucureşti şi apoi fuge spre locul ei de muncă. La câţiva paşi distanţă, o altă femeie începe să-mi povestească despre zonele cele mai importante. Mulţumesc şi merg mai departe. Spre mine se îndreaptă un domn vizibil îngrijorat, cu o servietă mare în mână şi fruntea încruntată. Îi zâmbesc, în speranţa că pentru o secundă o să uite de probleme. Se opreşte, spune un „mai există oameni aşa în Bucureşti?” şi merge mai departe zâmbind. Nu am apucat să-i spun că în general atragi ceea ce eşti (cu mici excepţii).

    În aşteptarea unui amic, mă retrag 5 minute în Mc-ul din Romana. Acolo o întâlnesc pe Elena, e din Chişinău şi a venit pentru prima oară în România. Stăm la poveşti vreo 2-3 ore, e prima oară când ne cunoaştem, dar parcă ne-am şti de-o viaţă. O ajut să-şi ducă bagajele în noua locuinţă şi apoi mă îndrept şi eu, într-un final, spre casă. În metrou un tânăr se ridică şi-mi cedează locul. Zâmbesc mulţumită.

    Da, în jurul meu sunt mulţi oameni trişti, îngânduraţi şi obosiţi. O parte din ei poate că aleg să-şi verse frustrările pe cei din jurul lor. Bucureştiul e mare, uneori la fel e şi nesimţirea. Dar, mai presus de toate, de aproape două săptămâni de când sunt aici, tot ce am auzit e: „Oamenii sunt răi, oraşul e urât. Bine ai venit în junglă”. Eu vă zic „bine v-am găsit”, dar să ştiţi că există şi o altă faţă a Bucureştiului, pe care nu puteţi să o descoperiţi decât lăsând deoparte zidul pe care l-aţi înălţat!

Imagine preluată de pe: http://plastycframe.wordpress.com/