Merg pe stradă îngândurată, privind la feţele trecătorilor. Deşi plouă, par să fie fericiţi. Spun par pentru că în ultimul timp am învăţat să mimăm mult prea bine fericirea. E sâmbătă. Acum, nu mai domneşte nici un iz de sărbătoare în aer. Nici pe departe. Unele femei nu mai strălucesc, iar unii barbaţi nu mai sunt deloc aranjaţi. E o zi „obişnuită” spun ei. Ploioasă, aş spune eu. În lpcul florilor, acum se mai găsesc doar câteva frunze ofilite sau petale căzute. Dar, să ne amintim puţin ce s-a petrecut ieri:

„Pe lângă mine trec din când în când mame care duc fericite în braţe câte un buchet de flori, iar lângă ele se află fiicele bucuroase că au avut ocazia să facă un gest atât de frumos. Zâmbesc a resemnare şi-mi scot telefonul din geantă, intru în agenda de contacte, calculez cam cât e ora în America şi îmi sun mama. Fără succes. Nu-i nimic. Voi încerca mai târziu. După câteva ore, sună telefonul. Surpriză, sunt chiar părinţii mei. La capătul celălalt al firului este tatăl meu care a sunat să-mi ureze „la mulţi ani” şi să-mi reamintească de faptul că ei sunt alături de mine chiar şi la distanţă. Nu, nu au văzut apelul meu de mai devreme, dar au fost la fel de dornici ca şi mine să-mi audă vocea. Să fie telepatie?

    După câteva momente, aud vocea mamei mele. E blândă, aşa cum mi-o amintesc. Vorbeşte grăbit şi scurt, ca nu cumva să-mi răpească prea mult din timpul meu. Ea nu-mi spune asta, dar mi-am dat seama. Chiar în timp ce schimb câteva vorbe cu ea, prin faţa mea mai trec câteva cupluri de mamă-fiică. Privesc către ele şi îmi repet din nou: „sunt o norocoasă, am o mamă deosebită de la care am avut ce învăţa”. Iar pe lângă această mamă specială, am mai avut şi cinci surori care au avut grijă să-mi transmită mai departe cunoştinţele lor şi să mă transforme într-o domnişoară plină de viaţă, avidă după cultură. Da, când vine vorba de femei, mă gândesc în primul rând la cele din familia mea, femei care au reuşit să ţină capul sus în viaţă şi să aibă valori molare solide. Când îi mărturisesc şi ei, femeii din viaţa mea, mamei, cât de binecuvântată mă simt cu familia mea, îmi spune că „asta poate pentru că suntem departe. Dacă am sta toată ziua unul lângă altul, nu ne-ar mai fi atât de dor şi nu am avea tot timpul sentimente atât de frumoase”. Încă o dată a mai spus o vorbă înţeleaptă! Şi iaca aşa, cu miros de flori şi cu zâmbete fericite trece şi ziua aceasta.”

    Asta ca să ne întâmpine o altă zi, una cu miros de ploaie şi zâmbete melancolice, avide după o nouă sărbătoare şi iată-mă pe mine, stând la birou cu o cană de cafea în faţă şi scriind un articol pe care intenţionat nu l-am scris ieri. De ce? Pentru că atunci când toţi îţi spun că eşti specială, nu mai ţii minte cine, ce şi cum. Dar când o singură persoană îţi reaminteşte acest lucru într-o zi obişnuită, pe aceea o vei ţine minte. Şi de mine, dragi doamne, vreau să vă amintiţi!