Prea puţin mai ştim să iubim şi, oh, mult prea puţin mai ştim să zâmbim cu sinceritate. Am lăsat ca valorile care erau cândva, să devină nişte simple instrumente în mâinile celor avizi de putere. Am luptat o vreme pentru inima noastră, pentru ceea ce am crezut că e al nostru, dar am renunţat, pentru că ni se pare nouă că e mai simplu când totul e la grămadă, când altcineva ajunge să aleagă în locul tău. Am cufundat în ceaţă vremurile când bătrânii noştri veneau acasă cu palmele bătătorite şi sudoare pe frunte… când agale păşeau pe marginea drumului şi erau mulţumiţi şi aveau pace că măcar pe ziua aceea şi-au câştigat colţul de pâine. Ajunge să faci un simplu exerciţiu ca să-ţi dai seama de gravitatea situaţiei: să te uiţi în ochii unui copil care încă nu este pângărit de lucrurile murdare care-l înconjoară, să te uiţi în ochii unui tânăr care încă mai luptă pentru idealurile lui, în ochii unui bătrân, care, melancolic după anii tinereţii, mai varsă câte-o lacrimă.

   Nu ne mai plac oamenii cu ochi sinceri. Îi găsim mult prea incomozi. Ne aduc aminte de ceea ce ar trebui să fim, parcă, cu acea seninătate din privirea lor, ne acuză de toate cele pe care le-am făcut cu sau fără voia noastră. Şi nu… nu putem suporta să ne ardă o asemenea privire. Am ajuns să preferăm privirile reci şi goale, pentru că ele nu ne cercetează. Nu ne caută, cu lumina din priviri, până în adâncul sufletului. Şi asta e bine… pentru că nu vrem să fim cercetaţi, ne e teamă. Ne e frică până şi nouă de ceea ce am putea descoperi acolo, în visteriile inimii. Îndepărtăm de lângă noi oamenii care ne aduc aminte de ceea ce ar trebui să facem, care ne aduc aminte de puritate… îi îndepărtăm pentru că nu vrem să ne mai aducem aminte de ceva ce am pierdut. E prea dureros. Am vrea parcă să ne întoarcem la „a fi om”, la simplitatea aceea din viaţă, în care ne mulţumeam cu un zâmbet senin şi o strângere de mână. Am vrea, dar ni se pare că e prea târziu, sau mult prea greu. Parcă… prea mergem toţi în aceeaşi direcţie, încât noi să ne trezim brusc că vrem să schimbăm direcţia. Dacă vom fi călcaţi în picioare? Dar dacă… dacă vom merge singuri în direcţia cealaltă?

   Am ajuns să fugim până şi de clipele în care suntem singuri. Nu vrem să ne găsim singuri, pentru că s-ar putea ca atunci să ne facem o analiză spirituală, un autoportret, o radiografie a inimii şi… nu ne dorim rezultatele. Nu ni le dorim pentru că undeva, în adâncul nostru le ştim şi nu ne plac. Nu ne plac pentru că nu asta ne-am dorit să devenim, nu asta au visat ai noştri să fim sau nu asta ne imaginam că vom simţi când vom fi copii. Ne strânge inima când ne amintim de noi ca şi copilaşi, pentru că undeva, în adâncul nostru încă ne simţim datori faţă de cel care eram cândva, faţă de cel care, cu ochii mari şi inima sinceră visa cândva să schimbe lumea. Visa să facă o lume mai bună. Şi nu am făcut o lume mai bună… nu am făcut-o pentru că nu am îndrăznit să fim în opoziţie, nu am îndrăznit să fim diferiţi şi să facem ceea ce trebuie, nu ceea ce se face pentru că e mai bine aşa. Uite, fix de asta, încă un motiv în plus să nu vrem să fim singuri. Ne-am dezamăgit. De asta de câte ori nu e nimeni cu noi, ne simţim stingheri şi facem orice numai să nu lăsăm acel moment de tăcere care parcă ne întreabă şi el „tu cine eşti de fapt?”. Deschidem televizorul, aprindem radioul, răsfoim o revistă sau căutăm să sunăm pe cineva… orice numai singuri nu. „Cândva o să mă ridic, o să scutur praful de pe inima mea şi voi deveni ce trebuie să fiu. Voi, voi… cu orice preţ voi încerca să lupt pentru acel vis din copilărie, de a face o lume mai bună. Cândva…” spui căzut pe gânduri şi… mai laşi să treacă anii peste acel învechit deja cândva.

httpv://www.youtube.com/watch?v=8MJio3s2wFI&list=FLxwcsfodUtiNtqFu-r-s1pg&index=3&feature=plpp_video

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com