Când un computer e dezorientat sau supra încălzit/încărcat, e bine să îi dai un restart. O iei de la capăt, dar măcar o iei cu forțe proaspete. Restartul îl dai de cele mai multe ori de nevoie, nu de moft. Din obligație, am putea spune. Ca o ultimă soluție după ce s-a încercat rezolvarea problemelor în chip și fel.

Tot așa și noi oamenii avem nevoie de un restart periodic. Când am obosit, când istoviți fiind deja ne împovărăm, e necesar să se apese butonul de restart. Nu prea des că am auzit că e dăunător, însă din când în când se poate.

Restartul înseamnă să îți eliberezi mintea de tot ce te apasă și pur și simplu să fii. Să trăiești ziua de azi, și cu bune și cu rele, fără să te mai lași afectată de trecut sau de viitor. Să zâmbești atunci când e cazul, să plângi când inima ți-o cere și să oftezi ca să-ți descarci sufletul.

Restartul mai înseamnă să te îndepărtezi de tot ce e toxic și să respiri aer curat. Să faci liniște atât în tine, cât și în jurul tău. Să poți trăi clipa actuală, fără a tresări cu gândul că urmează ceva incontrolabil.

Restartul îl mai dai când ai învârtit problema pe toate părțile și ajungi la capătul puterilor fără a găsi prea multe soluții. Atunci, te îndepărtezi, faci un pas într-o parte și-L lași pe Dumnezeu să facă ce-o crede El de cuviință. Iar tu te supui, în timp ce calculatorul minții tale procesează noile informații.

Restart e când nu-ți mai pasă ce spune unul sau altul, când bârfele îți sunt indiferente și opiniile altora hilare, deoarece nici 1% din ei nu cunosc povestea cum e ea.

Restart e când îți vine să te dai cu capul de toți pereții, însă în schimb respiri adânc și te liniștești.

Restart mai e și când te apuci din nou de scris, deși degetele ți se mișcă stinghere pe tastatură, nemaifiind obișnuite cu arta scrisului. Și iată că totuși e ca mersul pe bicicletă. Nu se uită.

Nu mă deranjați, mi-am dat restart.