Ce-ați făcut oameni? Când și cum s-a ajuns aici?  Cum, oameni, s-a ajuns în stadiul în care ne uităm unii la alții cu frică în ochi? Asta ne-a lipsit nouă dintre toate,  oameni buni, frica? Nu iubirea de semeni, nu tu milă, nu tu iertare. Frica. Când s-a semănat atâtea semințe din ea?

Iaca, priviți acum roadele atâtor înjurături, lăcomii și pofte. Am vrut bani. Cu orice scop, în orice mod, i-am vrut să ne mănânce din suflete. Să ne plătească gusturile și inimile negre. I-am vrut atât de mult, că am început să ucidem pentru ei. Să înjosim. Să ne furăm unii pe alții.

L-am înghesuit pe Dumnezeu într-un colț acolo, ca să nu îl dăm afară și să ne simțim vinovați, dar nici să-i dăm locul cel mai bun. Într-un ungher prăfuit L-am băgat, pe care îl vizităm numai când nu mai putem de prea mult rău. Însă mai niciodată când ne e bine.

Se fură copii. Se vând copii. Totul sub ochii și nasul nostru. Ba chiar zâmbindu-ne. Noi n-am observat, că eram prea ocupați să mai strângem câte-un pic din comorile acestei lumi. Și-am strâns material, dar am pierdut spiritual. Și-am strâns gunoi lumesc, și-am pierdut comori cerești. Am făcut case mai mari, în timp ce pe ușa din față ne luau copiii.

Nu știu eu tare multe, oameni buni, că încă n-am atins nici o jumătate din astă viață. Însă mă uit în jur și mă apucă plânsul. Ce-i cu noi, de nu ne putem trezi? Ce-i cu noi de nu ne venim în fire? De ce, de fiecare dată trebuie să vină cineva și să ne scuture bine? Să ne amintească de stadiul în care am ajuns…

Să nu dăm vina numai pe diavol, stimați cetățeni, că vina e și-a noastră, că în timp ce noi priveam spre bani, alții priveau spre copiii noștri. Și câteodată o familie trebuie să sufere ca să ne aducă nouă aminte care-s de fapt lucrurile importante în viață.

Să ne trezim, oameni. Să ne trezim că trece și-asta, și Doamne ferește să ațipim înapoi!

 „Uneori trezirea întârzie pentru că unii confundă inspiraţia cu transpiraţia”

   Leonard Ravenhil