Se spune că trebuie să fii trecut prin foc ca să fii aur curat. Nu, nu să te treci tu, pentru că nu te-ar lăsa inima. Ci să fii trecut. Adică altcineva să pună mâna pe tine și să te bage în foc. Ceea ce, de cele mai multe ori ți s-ar părea o nedreptate.

Nu știu voi, dar eu am observat că oamenilor, de obicei, dacă le merge bine, își pun prea multe întrebări. Adică merg înainte și atât. Nu se întreabă de condiția sufletului lor, de moralitatea lor, de ce fel de om e cu cei din jur… Însă imediat cum apare un necaz, apar și întrebările.

”Dar ce-am făcut eu ca să merit asta?”, ”De ce tocmai mie?”, ”Care e scopul acestei încercări?”, ”De ce acum?” etc. Întrebări care își au rostul lor. Întrebări menite să ne determine să gândim. Să ne întrebăm. Să chestionăm. Să punem la îndoială ce suntem și cum suntem. Ceea ce nu este rău. Nu e rău pentru că trebuie din când în când făcută o retrospectivă a sufletului. Dacă nu-ți analizezi uneori sufletul, s-ar putea să-l găsești murdar, pentru că pe ceea ce nu e vizitat des se așează praful.

Așadar, se întâmplă o catastrofă, o tragedie, o pierdere în viața acelei persoane. E trecută prin foc. Abia în acele momente, realizează că e nevoie de o schimbare. Că e nevoie să se modifice ceva. De regulă, viața, alegerile, propria persoană. Majoritatea oamenilor care au înțelegere față de cei din jurul lor, sunt oameni care au trecut prin greutăți și încercări.

E greu, dar e necesar. Nu am vrea să se întâmple, însă ne e benefic. Câteodată e mai bine să fim scuturați din toate încheieturile și în toate domeniile vieții, astfel încât să ne schimbăm inima, sufletul, umblarea, decât să rămânem așa, la același nivel, cu aceeași inimă și aceleași porniri.

Viața funcționează așa uneori. Și e bine așa, pentru că cine se împotrivește schimbării benefice și trecerii prin foc, rămâne un fier ruginit.