Cred că ţara e ca familia. Nu o alegi, ea te alege pe tine. Te naşti în ea, copilăreşti, şi la vârsta de adult decizi dacă rămâi în sânul ţării şi a familiei tale, sau pleci. Îţi iei zborul. La fel cum nimeni nu te obligă să-ţi iubeşti familia, nimeni nu-ţi impune să-ţi iubeşti ţara. Ştii că e a ta, că ai acelaşi nume de familie ca ceilalţi membri, dar mai ştii că acest lucru nu-ţi aduce un certificat al garanţiei iubirii, devotamentului sau a unităţii. Pentru ele trebuie să munceşti. Capul de familie trebuie să-şi câştige respectul, dacă nu, rămâne doar un membru care are dreptul să-şi impună autoritatea. Dar în acest caz, va avea doar putere, nu şi iubire. Control, nu devotament. Un grup social, nu o familie.

      Oriunde mergi, porţi după tine numele cu care te-ai născut. Atât cel de familie, cât şi cel de român. La fel cum eşti recunoscut drept „de-a lui Popescu”, deşi tu poate ai vrea să fii un Ionescu, eşti român, deşi poate ai vrea să fii neamţ. E drept, numele de familie, la fel ca şi cetăţenia, se pot schimba. Şi totuşi la origini, dar şi în ochii celorlalţi, vei rămâne veşnic copilul lui Popescu şi românul cu acte de neamţ.

    Ca în familie, ţara de care aparţii vine la pachet cu bune şi cu rele. Poate cu o situaţie financiară mai precară, cu principii slab conturate sau cu un lider la conducere de care nu eşti mulţumit. Sau, într-un caz mai bun, cu membrii iubitori, calzi şi inventivi, care au puterea să zâmbească în cele mai drastice situaţii, şi care, de bine de rău, se descurcă în orice situaţie. La fel ca pisicile, cad mereu în picioare, şi prin vene le curge sânge latin.

  Vrei nu vrei, te naşti numindu-te român. Ştii că ai o ţară, România, la fel cum ştii, în cele mai multe cazuri, că ai o familie. Doar că la fel cum apartenenţa într-un grup social nu te face familist, naţionalitatea de român nu te face patriot. Nicidecum. Uneori trebuie să-ţi cari în spate fratele obosit, să-ţi îmbăţişezi fiul rătăcitor care ţi-a cheltuit averea, să-ţi ierţi capul de familie care a uitat că e un lider, să-ţi aperi vehement numele, chiar şi atunci când simţi că nu mai vrei să o faci. Asta înseamnă să fii familist: să rămâi alături de familie şi în vremurile grele, şi să fii un umăr pe care se poate sprijini fratele mai slab. Asta înseamnă să fii patriot: să-ţi iubeşti ţara chiar şi atunci când numele ei poate nu-ţi aduce onoare, şi să fii un cetăţean român şi în viaţa de zi cu zi, nu doar în acte.

România, te iubesc!