Viteză. Întunericul se îmbină cu luminile becurilor instalate pe marginea străzii. Luna de deasupra se uită curioasă spre povestea ce i se desfășoară în fața ochilor. Câteva stele discută dacă ar fi bine să cadă sau nu, ca să ofere puțină magie. Și o dorință.

O fată pe bicicletă pedalează repede și agitat. Părul îi flutură în urmă și seamănă cu pelerina unui super erou. Doar că ea nu e super erou. Prinde viteză tot mai mare și simte în gură gust de pelin amestecat cu propria-i salivă. Știe că e gustul efortului, așa că dă din pedale și mai ager. Vântul încearcă să-i smulgă toate gândurile care-i macină mintea, însă fără succes. Sunt mai puternice, mai multe, mai stabile și au o viteză dublă de circulație prin comparație cu vântul.

Deodată își aduce aminte de o situație asemănătoare, cu mulți ani în urmă. Era pe un motor de viteză, pasager fiind, cu o cască de protecție pe cap, dar clapeta deschisă ca să poată simți aerul biciuindu-i fața. Acul arăta 190 de km/h. Nu-i era frică. Lacrimi fierbinți îi cădeau pe obraji și rămâneau în aer cu viteza luminii. Pentru un moment ar fi oprit timpul pe loc, așa cum era: viteză, singurătate, cer, aer rece și ea cu gândurile ei. ”Mai tare” strigă și făcu semn șoferului mirat de curajul ei nebunesc. ”Mai taaaaree”.

La fel și acum, ca și atunci, s-a simțit neînțeleasă. Una e să trăiești o viață simțindu-te singur sau oricum altcumva, alta e să trăiești o viață cu senzația că ești de neînțeles. Cum să explice oamenilor că sensibilitatea ei e o dovadă și o caracteristică a sentimentelor ei, în timp ce e împletită, în același timp cu o putere și o tărie de caracter de nedescris. Două antiteze care se află în interiorul ei și pe care uneori le poate arăta pe amândouă în același timp, astfel că ajunge să parcă că joacă teatru. Ori e slabă, ori tare. Dar nicicum nu poate fi amândouă! Dar iată că era. Era și oh, cum simțea ambele stări la fel de puternic înlăuntru ei!

Tot ce-i mai rămăsese era scrisul, dar și pe acela nu-l mai putea practica după pofta inimii deoarece vulturii stăteau la colț ca să înhațe orice vorbă și s-o răstălmăcească. Ori ea s-a săturat de răstălmăciri și explicații. S-a săturat de o lume în care fiecare concurează cu fiecare. Fiecare privește pe fiecare. Fiecare judecă pe fiecare. De ce nu pot oamenii doar să fie, fără a simți nevoia de afirmare prin a-l mușca pe celălalt?

Mai știa și că aria cititorilor ei s-a restrâns considerabil pentru că cine ar fi înțeles un Bacovia amestecat cu Dostoievski și cu Bronte? De fapt, pe Bacovia puțini l-au agreat în liceu, iar ea era una dintre acei puțini. Ba chiar îi citea poeziile cu interes.

Viteză. De sus probabil că ne ne vedem ca niște furnici, iar de jos ca niște giganți. Totul ține de perspectivă. Păcat că majoritatea adoră să privească de sus când vine vorba de semen.

”Mai taaaaree” își aduce aminte cum striga. Atunci când te miști cu o viteză mult mai rapidă decât ceilalți, nu mai ai timp să vezi fața nimănui. Răutatea. Nu ai timp să auzi vorbele deșarte sau răutăcioase. Nu ai timp de nimic altceva decât de a respira și a te bucura de moment. N-ai timp nici măcar de gândurile tale multe care se războiesc între ele, iar asta îi plăcea cel mai mult.

Ce straniu, o fată pe bicicletă și cu atâtea zeci de mii de gânduri care mai de care! De nu-i flutura păru-n vânt ca o pelerină, ai fi crezut că a fost doar o impresie. Însă așa, în ochii oamenilor rămâne o fată pe bicicletă care pedalează mult prea repede.

Imagine preluată de pe: https://www.saatchiart.com/art/Painting-Girl-on-bike/780347/2430328/view