E 2 noaptea şi în mod normal ar fi trebuit să dorm, mai ales că sunt atât de obosită, încât simt cum ochii mi se închid puţin câte puţin. În mod raţional, mi-aş pune capul pe pernă şi aş vâsli spre lumea viselor. Dar, în mod emoţional, stau şi citesc de zori noul volum de poezii de dragoste, scris de Liviu Alexa, volum care urmează să fie publicat.

     Cu o poezie de-a lui Liviu m-am mai întâlnit chiar pe blogul lui, www.liviualexa.ro, când timp de 5 minute, după ce am citit acea poezie, mă uitam derutată ba la fotografia lui, ba la sensibilitatea versurilor. M-a impresionat faptul că un bărbat în toată regula, ştie să scrie atât de sublim, de real… şi de romantic. Ei bine, iată că se poate. Când mi s-a propus să citesc înaintea publicării, acest volum de poezii, am fost încântată. Am spus că acum e momentul să descopăr dacă aşa e stilul lui, sau acea poezie a fost doar o norocoasă reuşită, primă încercare.

    Nu. Nu a fost. Păşind în tărâmul lui Liviu, am găsit versuri care mi-au scurs câte o lacrimă, versuri care m-au purtat departe, către visele şi dorinţele mele încă neîmplinite, sau către o îndrăgosteală amară. Realitatea crudă, amară şi în acelaşi timp mult prea dulce şi coaptă, m-a lovit în faţă ca o pală de vânt neaşteptată. Nu, nu îmi doream să devin din nou melancolică. Nu, nu doream să îmi reamintesc de momentele în care inima mi-a sângerat, deşi, artiştii ştiu despre ce vorbesc, în acele clipe se scrie cel mai bine. Nu îmi doream, şi totuşi am devenit. Rând cu rând, vers cu vers şi poezie cu poezie am fost transpusă de la o stare la alta, am fost impresionată de acurateţea cuvintelor, de simplitatea şi totuşi greutatea lor. Poeziile nu sunt lungi, nu, nici pe departe. Majoritatea au doar două-trei strofe maxim, lăsându-ţi impresia după ce le-ai citit că doar ce ai gustat din felul întâi şi ţi s-a deschis apetitul. Ba chiar unele, sunt un pic prea deocheate pentru mine, descriind în amănunt corpul unei femei, iar eu sunt o pudică, crezând că aceste detalii ar trebui să rămână doar între pereţii dormitorului. Am savurat de-a dreptul versurile, unul după altul, iar dacă ar fi să reproşez ceva, ar fi poate uneori alegerea neinspirată, sau un pic prea dusă la extrem, a fotografiilor. La fiecare poezie aş alege ceva mai sublim, mai sentimental, aşa ca sufletul autorului, suflet care este prea plin de dă peste el.

„am fost robul viselor, iar acum ele nu mai valorează nimic.
am mai fost la Tine acum câtva timp,
nu știu dacă ții minte,
am venit la Poartă eu și vioara mea.
Te rugam atunci să mă lași și pe mine să intru,
căci mă simt un bemol trist de care nimeni nu mai are chef.
mi-ai spus, Doamne, că vioara poa’ să intre, eu nu.
revin însă cu cererea mea, să te înduri de mine
și să înțelegi că nu îmi mai place lumea asta.
e lumea ce nu mai vrea să plângă,
să vadă mărire-n tristețe,
e lumea ce pune norii în reclame,
când eu am nori sub braț.
norii mei, săruturile Tale…”  (Liviu Alexa)

Să-mi fie cu iertare Liviule că am îndrăznit să-ţi public eu o juma’ din poezie, dar chiar nu m-am putut abţine. Sper ca atunci când vei publica volumul, pentru că ar fi o pierdere pentru sufletele rănite să nu o faci, să mi-l dai cadou cu dedicaţie.

Imagine preluată de pe: http://www.flickr.com/