Scriu despre asta pentru că ştiu că nu citeşte ce scriu. Nu citeşte pentru că mi-a spus că nu poate, că îi dă de gândit şi îl întristează. De aceea îmi permit să scriu liniştită. Contrariată, am început să-i povestesc de problemele mele: că cineva mi-a spus nu ştiu ce, că pentru o prietenie ar trebui să dai mai mult de 2 lei, fără să te mai gândeşti dacă-i vei mai primi înapoi sau nu, că m-a supărat nu ştiu cine. Liniştit, a stat şi m-a ascultat. Ba mai mult, m-a încurajat să îi povestesc tot. După ce am terminat de spus tot ce mă frământa şi credeam că sunt îndreptăţită să fiu atât de supărată, a mai trecut o zi. Ziua următoare, mi-a spus simplu: „Tatăl meu urmează să fie operat mâine. E grav.” Nu am putut să spun nimic. Gura mi s-a uscat şi… am simţit cum pământul îmi fuge de sub picioare. Încet, abia auzibil, l-am întrebat: „De când ştii?”. „De două luni ştiu…”. „De ce nu mi-ai spus? De ce?” am început să fiu eu contrariată. „Pentru că nu am vrut să te încarc cu probleme în plus”. Nu mi-a venit să cred…. eu, cea care mă plângeam de nu ştiu ce superficialitate şi el… care avea tatăl în spital şi tot credea că nu trebuie să „mă încarce” cu aşa ceva. Pe moment am înţeles definiţia prieteniei. Atunci, pe loc… am realizat că noi oamenii nu ştim de fapt ce înseamnă să fii un prieten cu adevărat şi cât de mult trebuie să apreciem unul atunci când îl întâlnim. În acele momente am realizat că am lângă mine mai mult decât un prieten, am un suflet de milioane şi o inimă cum rar găseşti. Prin câteva cuvinte m-a făcut să-mi reanalizez viaţa mea şi să-mi redefinesc priorităţile.

    Priveam îngândurată cum scria pe geamul aburind „God is able” şi mi-a venit să plâng. Mi-a venit să plâng pentru că nu pot să descriu cât de superficială m-am considerat în acel moment… şi cât de uşor luăm noi oamenii toate lucrurile. Cât de uşor trecem peste sufletele altora şi cât de uşor am ajuns să spunem cuvintele „e prietena mea cea mai bună” sau „e prietenul meu cel mai bun”. Atunci, pe loc mi-am promis că mă voi gândi nu de două ori, de patru ori înainte să spun că cineva e prietena sau prietenul meu. Şi da… o prietenie nu stă neapărat în momentele acelea în care zâmbeşti, ci mai degrabă în momentele în care plângi şi cineva ţi-e alături. Oricine ar sta alături de tine atunci când râzi. Fericirea o caută oricine. Numai că… puţini sunt oamenii care ar sta lângă tine când lacrimile îţi curg pe obraji şi ai ochii roşii de plâns. Când ţi se întâmplă în viaţa ta asemenea lucruri, apreciezi persoanele la adevărata lor valoare. De ce? Pentru că în tristeţe cade armura lor. În tristeţe nu mai ai timp să faci pe grozavul, să demonstrezi că tu eşti cel mai tare şi că de n-ai fi tu, pământul nu s-ar învârti. Nu. În tristeţe tu eşti tu. Da, lacrimile scot la suprafaţă tot ce ai ţinut atâta timp ascuns în tine. Lacrimile îţi spală sufletul şi scot afară murdăria, dezamăgirile, durerile. Şi ţi se văd pe faţă. Cu fiecare lacrimă care curge, vezi durerea. Vezi tristeţea. Şi numai persoanele tari, persoanele care ţin cu adevărat la tine… persoanele care ţi-s prietene stau lângă tine când plângi. Ceilalţi oameni nu pot suporta să vadă cum durerea se scurge pe faţa ta. Pur şi simplu nu pot. Preferă să vadă un zâmbet.

    Aşa că… am să scriu şi eu mare, pe inima mea: „God is able” şi am să-mi amintesc mereu că rar sunt oamenii care te pun pe tine înaintea lor. Nu…nu sunt rari, sunt pe cale de dispariţie. De aceea, dacă vreodată ai să găseşti în viaţa ta o astfel de persoană, ţine-o bine. Apreciaz-o. Ai găsit un prieten adevărat.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com