E mic. Când te apropii de el pare şi mai mic. Prima dată când îl vezi, simţi cum îţi tresare inima. Apoi, te apropii pentru a-l „cerceta” mai bine. Are mânuţele micuţe, ochişori închişi şi o guriţă tare simpatică. Parcă l-ai lua în braţe. Te tot învârţi dintr-o parte în alta pentru că nu ştii sigur de unde să-l apuci. E atât de mic! Până la urmă faci ce faci şi prinzi curaj. Îl iei frumuşel în braţele tale şi îl cuibăreşti la pieptul tău. E doar un omuleţ. O mică mogâldeaţă care cu o zi înainte nici măcar nu respira aerul pe care tu îl respiri. Îl laşi să te apuce firav de deget şi simţi că întregul Univers îţi aparţine. Ai vrea să-l ţii mai strâns pentru că ţi-e frică să nu cumva să-l scapi, dar e atât de uşoară, ca o pană, încât ţi-e teamă să nu-l strângi prea tare. E o viaţă de om. Îl vezi cum gângureşte şi ai da orice ca timpul să se oprească în loc. Nu te poţi opri din zâmbit, deşi poate că în acel moment arăţi ca un idiot cu zâmbet larg. Şi ce? Nu l-ai mai da din braţe, simţi că parcă acolo e locul lui. Şi nici măcar…nici măcar nu e al tău. Dar dacă ar fi al tău? Atunci sentimentele ar fi şi mai intense. Se poate să fie mai intense de atât? Nu eşti mamă. Dar în acel moment, când ţii o aşa comoară în braţe, ţi-ai dori să fii. Nu eşti tată. Dar când vezi că te prinde cu mâna lui micuţă de deget, te-ai grăbi să fii.

   E mic. E preţios. Nu ţi-ai mai lua ochii de la el. Aşa cum doarme de liniştit şi plin de pace, e ca un înger. Nu are nici o grijă. E doar de-o zi aici, printre noi. De fapt, de câteva ore. A venit la 10:30, iar acum e 15:00. Nu a apucat încă să fie infectat de viruşii mortali ai omenirii. Când te uiţi la el înţelegi vorbele de „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi”. În sfârşit înţelegi. Te apleci spre el, îi mângâi obrăjorii bucălaţi şi îi şopteşti la ureche: „Tu să nu fii ca ceilalţi. Nu te lăsa atins de ei”.