Mereu mi-a plăcut să simt că am lucrurile sub control. Mi-a conferit un soi de siguranță să știu că următorul pas este deja știut și atent observat. Dacă în jurul meu nu m-a deranjat haosul de artistă, am avut grijă ca ce mi se întâmplă și ce se petrece să nu fie un haos, ci totul bine controlat. Pe lângă asta, mereu mi-am știut direcția și țelul. Și m-am ținut de ele.

Asta până când am decis să îmi schimb viața la o întorsătură bruscă. Deodată am observat că nu mai pot controla aproape nimic, de multe ori nici măcar pe mine, cea care știa să se stăpânească în aproape orice situație. Pentru că asta face un jurnalist bun, nu? Își păstrează sângele rece.

Multe relații nu am avut, deoarece nici nu am avut timp de ele, dar nici nu am vrut să am ceva de dragul de a avea. Așa că la acest capitol am rămas neexperimentată. Doar cu vise. Am visat cât am putut eu de mult. Am visat la diminețile în care mă voi trezi zâmbind, fericită că alesul e lângă mine. Am visat la lungile plimbări sub clar de lună, ținându-ne de mână. Am visat la o iubire necondiționată, la schimbarea lumii prin puterea iubirii. Am visat și crezut atât de mult în aceste lucruri, încât le-am respirat zi de zi.

Asta până când am realizat că nu mai am nimic sub control. Nici zona mea de confort, nici prietenele mele, nici tabieturile mele, nici localul în care-mi beam cafeaua și scriam articole, nici centrele de voluntariat. M-am văzut brusc desprinsă de ele și am simțit un gol adânc. Deci asta am scăpat de sub control. Apoi, am realizat că nici pe mine nu mă mai pot avea sub control așa cum mă aveam. Plâng des, uneori din nimicuri, alteori din lucruri majore. Uneori din lucruri reale, alteori din închipuiri. Se spune că sunt hormonii sarcinii, dar cine știe cu adevărat? Iată că și pe mine m-am scăpat de sub control. Mai apoi, mi-am văzut corpul cum o ia și el pe unde vrea. Crește, se rotunjește, mă doare, nu mai am energie în el și nu mă mai simt frumoasă. Din contră, de multe ori îmi vine să merg cu capul plecat și mă întreb și eu unde a dispărut acea încredere în sine pe care o aveam cândva. Ce altceva am mai scăpat de sub control? Scrisul meu. Înainte scriam o dată la două zile. Acum dacă am ajuns să scriu de două ori pe lună, e prea bine. Și mă simt pustie fără scris, însă nu știu cum să fac să-l reînvii în mine. Da, cel puțin o dată pe săptămână mă simt fără control, cu direcția vieții total schimbată și m-am tot întrebat ce e în neregulă.

Privind pe facebook, vezi numai oameni zâmbind. Etalându-și fericirea și realizările. Mult timp am făcut și eu asta. Apoi, am ales transparența, dar mă bucuram totuși că unele persoane pot rămâne anonime. Acum, când a sosit momentul să fie totul descoperit, parcă nu-mi mai aleargă degetele pe tastatură atât de repede. Dar am descoperit că în spatele postărilor mega fericite, se ascund povești care mai de care. Frici. Lupte. Dezamăgiri. Lucruri pe care mulți se ascund să le spună.

Însă astăzi, când în mașină îmi răsunau anumite cuvinte în minte, am realizat că e ok să recunoști uneori că ești depășit de situație. Nu am făcut-o niciodată, din contră, mi-a plăcut să fiu omul soluțiilor. Însă de această dată am să recunosc că e greu, că nu mai am controlul asupra lucrurilor și că mă simt în fiecare zi depășită de situație.

Eu nu vreau să fiu încă unul din oamenii care ascund mizeria sub covor și trâmbițează ce minunată e viața. Uneori trebuie să recunoști că ai eșuat. Alteori trebuie să admiți că nu te-ai ridicat la înălțimea așteptărilor tale. Și câteodată trebuie să spui și că e greu și te lupți să te redresezi.

Am fost copil, adolescent, student, scriitor, femeie de carieră, prietenă, soră și confidentă. Dar soție și mamă nu am mai fost niciodată. Acum sunt pe un drum în construcții. Am schimbat foarte multe, într-un timp foarte scurt, și mi-au rămas doar cateva lucruri familiare. În rest, totul e un necunoscut. Totul este lipsit de control. Și a sosit momentul să spun că e în regulă să mă simt uneori depășită de situație, pentru că sunt. Și că e în regulă să caut să mă regăsesc, pentru că da, uneori sunt un om slab și mă pierd.

Însă asta sunt eu, și nu vreau să par alta. Iată inima mea.