Viaţa lasă urme. Te prinde strâns în ghearele ei, iar tu, când te tragi speriat ca să scapi, de cele mai multe ori laşi bucăţi din tine, în mâna ei. Câteodată lasă urmele ca să te înveţe o lecţie pe care doar aşa o poţi învăţa. Alteori, nici nu ştiu de ce. Tot ce ştiu e că lasă urme şi pe dinafară, şi pe dinăuntru.

Şi-avem impresia că avem cele mai multe cicatrici. Că suntem cei mai încercaţi. Că numai noi ne plângem în pumni, şi noaptea-n pernă, când nu ne vede nimeni. Şi trăim cu senzaţia asta până când vedem pe unul cu urme de zece ori mai mari ca ale noastre, Şi-atunci ne loveşte-n moalele capului. Realizăm că provocările noastre sunt o glumă pentru cel care a ajuns să-şi numere zilele pe care le mai are de trăit pe degetele de la mâini. Că noi suntem o glumă, împreună cu lacrimile noastre, pe lângă cel care se luptă între viaţă şi moarte, cu dinţii strânşi, ca nu cumva să-i curgă vre-o boabă sărată din ochi.

Zilele trecute am vorbit cu Alina. Da, tot Alina o cheamă. E o prietenă din copilărie. Totul bine şi frumos până la nişte simptome, câteva analize şi… un diagnostic: malformaţie la creier. Să vă mai zic că e doar cu un an mai mare ca mine? Că a fost operată? Şi că după operaţie a trebuit să înveţe, din nou, aproape TOTUL de la ZERO?  Să meargă, să se spele singură, şi, după cum spune ea, „să se bucure de fiecare lucru mic pe care reuşeşte să-l facă singură”. I-am spus că e o puternică. Mi-a răspuns că aşa credea şi ea cândva, doar că trecând prin asta, şi-a dat seama ce slabă e. I-am mai spus o dată că e puternică. Un om slab n-ar fi reuşit să treacă peste şi prin asta.

„Lucrurile mici ni se par normale şi uităm să le apreciem. Doar când le pierdem, ne dăm seama de valoarea lor. Aşa am învăţat eu să-i mulţumesc Domnului pentru lucrurile „banale” ” îmi ghiceşte Alina gândurile. Se străduieşte să-mi povestească. Dar îi este greu. Normal că îi este. Parcă ar vrea să le uite, să nu le mai retrăiască în mintea ei. Se răzgândeşte: „poate că nu ar trebui să le uit. Altfel… de ce am mai trecut pe acolo?”

Cum pe unde pe acolo? Ne spune ea pe unde. Printr-o „combinaţie de umilinţă, neajutorare, neputinţă şi speranţă înecată când vezi că eşti imobilizat la pat şi alţii trebuie să te schimbe, spele, să-ţi dea un pahar cu apă, mai ales când eşti aşa tânăr…” 

Încă e în recuperare. Încă mai duce lupta. „Tot ce credeam că sunt eu, mi s-a dovedit a fi nimic, fără Dumnezeu”. Pentru că da, El a fost Cel care a ajutat-o să treacă peste tot.

Viaţa lasă urme. La unii se văd mai tare, la alţii mai puţini. Mai adânci, sau mai la suprafaţă. Ce nu înţelegem noi este că putem învăţa şi din jurul nostru. Din urmele altora. Eu am învăţat de această dată de la Alina.

Tot ce sunt eu, e nimic, fără Dumnezeu.