Mereu mi-a plăcut să cred că persoanele din viaţa mea ar lupta pentru mine, într-un mod sau altul. Poate că de aceea, de multe ori am fost tentată să aştept şi să văd cine intră în război. Greşit, ştiu. Egoist, poate. Dar ce fată, ce femeie, nu a visat la un moment dat la eroii din viaţa ei? Nu vorbesc aici neapărat de acel prinţ călare pe un cal alb, ci extind aria eroilor. Fiecare la un moment dat am făcut din tatăl nostru un erou şi într-o anumită acţiune, am aşteptat să vină şi să ne salveze. Am vrut să vedem dacă în calitate de părinte, de tată, de bărbat din viaţa noastră, luptă pentru noi. Mai apoi, ne-am îndreptat privirea spre mamă şi am făcut şi din ea un mic luptător. Au fost momente în care am ales să ne retragem şi să ne închidem într-o carapace, aşteptând să vedem dacă ea va fi îndeajuns de interesată încât să treacă dincolo de bariere. În aceeaşi poziţie ne-am pus şi sora, şi fratele şi orice persoană importantă din viaţa noastră. Da, persoană importantă, pentru că în general supunem acestor teste doar persoanele la care ţinem cu adevărat şi vrem să vedem că la un moment dat, şi-ar lua pelerina de erou, pentru noi.

      Cândva am privit şi spre prietena sau prietenul nostru cel mai bun şi ne-am spus: „bine, a sosit momentul. Hai să văd acum dacă ai lupta pentru mine”. Am făcut doi paşi în spate, ne-am îndepărtat şi chiar am presărat câteva mici seminţe de supărare. Apoi am aşteptat. Ne-am pus de undeva de unde putem observa fiecare mişcare şi am aşteptat. Am aşteptat să vedem dacă acea persoană ţine îndeajuns de mult la noi încât să ridice armele, să-şi calce peste mândrie şi orgoliu şi să vină să lupte pentru noi. Câteodată aşteptarea noastră a avut rezultate. Deşi ne-a bătut inima puternic, am fost conştienţi că de după colţ s-ar putea să nu apară nimeni, am ales să riscăm. Alteori, din păcate, nu a luptat nimeni. În acele momente ai început să devii confuz şi să te întrebi dacă e din cauză că nu a pus valoare pe relaţia voastră sau poate pentru că nu ştie cum să lupte.

  Aşa suntem noi. Unii alegem să valorificăm relaţia noastră la nivelul luptei pe care o ducem. Numai că nu trebuie să uităm un aspect. Dacă nu îi dăm războinicului motivaţia potrivită ca să intre în luptă, atunci va sta acasă sau va abandona lupta. Dacă un tată nu are sentimentul patern dezvoltat, dacă o mamă nu-şi iubeşte odraslele, dacă o prietenă nu pune valoare pe relaţia ei şi dacă noi, cei care aşteptăm lupta pentru noi, la rândul nostru nu luăm armele în mână, atunci s-ar putea să rămânem cu buza dezumflată şi să ne întoarcem acasă cu nimic. Din păcate eu am pierdut câteva prietenii importante pentru că am aşteptat să văd dacă acele persoane vor lupta pentru mine, pentru ceea ce avem noi. Am uitat că unde-s doi, puterea creşte. Poate că încă mai zâmbim la gândul că atunci când vom aluneca, cineva ne va prinde de mână şi ne va trage puternic în sus. Cred că încă ne mai bate inima când ne gândim că dacă ar fi să fugim, cineva ar alerga în spatele nostru. Încă ne încântă ideea că cineva ar îndrăzni să dărâme sau să treacă zidul pe care-l aşezăm în faţa inimii noastre. Deşi spunem că nu, dacă analizăm bine, descoperim că chiar în acest moment avem în viaţa noastră o persoană de la care ne-am aştepta să lupte pentru noi, pentru ceea ce avem. Uneori lupta se câştigă, câteodată este egalitate, iar alteori se mai şi pierde. În orice caz, tu mereu vei fi un câştigat dacă alegi să lupţi pentru cineva.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com