Alerg. Alerg dintr-o parte în alta cu o tenacitate care nu mă lasă nici să mănânc așa cum trebuie. Nu asta am vrut, să nu pot să mai am grijă de mine, însă am vrut să pot să nu mă mai gândesc. Da, alerg ca să nu gândesc.

Alerg ca să nu mă mai gândesc la mâna aia pe care am întins-o și care apoi mi-a fost tăiată.

Alerg ca să nu mă mai gândesc la iubirea aia pe care am oferit-o și care mi-a fost luată ca pe o obligație, ca pe un bine meritat sentiment.

Alerg ca să nu mă mai gândesc la ultimele puteri și gânduri pe care le-am oferit, ca mai apoi să mi se spună că n-am dat mai nimic. Ultima sforțare ce-a fost, spune-mi tu mie?

Alerg ca să nu mai am timp să mă ghemuiesc de durere. De asta dau din picioare într-o viteză așa rapidă, ca nu cumva dacă încetinesc, să cad în poziția de ghemuit.

Alerg ca să nu mai am timp să prind din mers vorbele dureroase și cuvintele bârfitoare.

Alerg ca să nu văd toate rănile, toate nedreptățile, toate chipurile de oameni schimonosite.

Alerg ca să pot iubi, pentru că dacă m-aș opri, mi-e teamă că aș începe să urăsc.

Alerg pentru că mi-e groază ca nu cumva ”Doamne, dă-mi putere” pe care-l rostesc să fie ultimul.

Adevărul este că alerg ca să nu mă prindă realitatea. Intenționat o fac, nu inconștient. Pentru că realitatea asta eu nu vreau să o trăiesc. Să o conștientizez. Să o accept. Așa că alerg, iar singura mea speranță este că într-o zi, bunul Dumnezeu, va lăsa pe cineva să mă ajungă.