Aceasta se spune în nişte versuri ale unei melodii pe care o ascult pe repeat de câteva ore. „Războaiele nu se sfârşesc, oamenii mai mult se urăsc şi rămân iarăşi lacrimi în ochii celor mai mulţi”. Realizez că şi eu m-am schimbat mult. Am mai puţină încredere şi o doză incredibilă de suspiciune. Îmi propun să nu-mi tremure vocea când spun adevărul, dar mai mereu stau cu inima strânsă pentru că ştiu că urmează să plătesc scump pentru acel adevăr pe care-l spun. Poate că o doză mică, o parte din mine ar fi preferat să tacă. Dacă aş fi tăcut, i-aş fi avut pe toţi prieteni, nu aş mai fi avut parte de priviri urâte şi de comentarii răutăcioase. Dar, în schimb, dacă aş fi tăcut şi nu aş fi spus adevărul, aş fi simţit că m-am înşelat pe mine însumi.

    Apoi, m-am gândit că poate vorbesc prea mult în articole de mine. M-am întrebat dacă e o doză de narcisism, şi am descoperit că de fapt atunci când îmi scriu sufletul, nu pot să mă ocolesc. Nu pentru că mă iubesc prea mult, ci pentru că aceasta e vindecarea mea. Pentru că în momentul în care am realizat că acest site s-ar putea să nu mai existe, instant mi-au dat lacrimile şi timp de o oră nu m-am putut opri. Aşa am descoperit cât m-am ataşat de voi, de el, de articole… şi mi-a plăcut mult cum mi-a zis cineva: „e normal să te doară, pentru că e ca un copil pe care l-ai crescut”.  Adevărul acesta este…  iubirea de altă dată e diferită acum. S-a maturizat, sau poate că s-a schimbat datorită influenţei din partea oamenilor. Nu poţi să iubeşti la fel, după ce ai fost dezamăgit, după ce ai fost călcat în picioare sau rănit. Nu poţi, pentru că inima are cicatrici, iar când un lucru are o cicatrice, nu mai e la fel.

„Vântul suflă uşor, parcă ne întreabă mereu: „sunteţi orfani de Dumnezeu?”. Aşa continuă melodia. Aşa ne simţim de multe ori. Aşa avem impresia că suntem orfani. Că Dumnezeu ne-a părăsit. Că nu mai e. Şi atunci nu mai iubim la fel, pentru că nu putem iubi ca altă dată, când credem că suntem părăsiţi. Şi totuşi nu suntem. Nu ne-a lăsat. De aceea ar trebui să iubim ca altă dată. Dar prea dezordonat am scris acum. Prea… fără un subiect. Dar aşa e şi interiorul meu acum. Aş împărtăşi mai multe, pentru că în ultimile zile am zâmbit de câteva ori, cu un motiv. Dar motivul nu e stabil. Şi totuşi nu e nici instabil. Unde-i oameni buni, iubirea de altă dată?

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com